Fragment din „Vrăjitoarea de la Iazul Mierlei” de Elizabeth George Speare

vrajitoarea-de-la-iaz-tiparKit a crescut pe insula Barbados, înconjurată de dragoste și răsfățată de bunicul ei. Dar când acesta dispare, trebuie să plece pentru că nu se cuvine ca o fată de șaisprezece ani să locuiască singură. Știe că are o mătușă și un unchi care trăiesc în colonia Connecticut. Așadar, singură și disperată, pornește înspre ei într-o călătorie pe mare, către Noua Anglie.

„Rar s-a mai întâmplat ca o carte să ne transporte în așa fel în viața din secolul al XVII-lea.“  New York Herald-Tribune

Vrăjitoarea de la Iazul Mierlei

– Publicată în septembrie 2015
– Traducere din limba engleză de
– hardcover, 256 p, 140×205
– ISBN 978-606-93849-6-1
– Autor: Elizabeth George Speare
– Domenii: Beletristică 14+, Young Art
– Tematici: aventură, clasic, istorie, puritanism, vrăjitoare

— fragment —

.. .. .. .. .. .. .. .. .. .. .. .. .. .. .. .. .. ..

Capitolul 11

Căldura apăsătoare din miezul verii înăbușea valea fluviului Connecticut. Tălpile goale ale copiilor erau aco¬perite de un strat fin de colb de pe drum. În bucătărie, trupușoarele se foiau pe băncile tari, iar privirile fugeau de la abecedare căutând spre ușă, spre lumina soarelui, care le era interzisă. Nici Kit nu avea stare, asemenea elevilor săi.
„Dac-aș putea și eu să fiu ca Mercy“, se gândi Kit. Când se întâmpla să ridice vocea, exasperată, i se făcea rușine, căci își amintea ce răbdare infinită avea Mercy. Privind-o, în dimineața aceea, se gândi din nou, cu seriozitate, la ceva ce-i spusese ea pe la începutul verii. Într-o după-amiază, în mod cu totul neobișnuit, Judith o invitase pe Kit să meargă împreună cu alte fete din oraș să culeagă flori și să ia o gustare pe malul fluviului. În ultima clipă, Kit se întorsese către Mercy și exclamase, pe negândite:
— Of, de-ai putea veni și tu, Mercy! Oare cum suporți
să rămâi mereu acasă? Iar Mercy îi răspunsese senin:
— A, în privința asta m-am liniștit de mult. Mi-aduc aminte foarte bine. Tata m-a luat în brațe și m-a dus în prag, iar eu am stat acolo și m-am uitat cum se jucau copiii pe stradă. M-am gândit la toate lucrurile pe care n-am să le pot face niciodată. Și-apoi m-am gândit la toate cele pe care le pot face. De-atunci nu prea mi-am mai bătut capul cu asta.
Mercy era perfect capabilă să le predea copiilor și o făcea cu drag și cu pricepere. Și totuși, Kit se întreba adesea la ce servea toată munca lor de a-i învăța alfabe¬tul. În copilărie, fusese dornică să învețe, nerăbdătoare să descopere cărțile din biblioteca bunicului. Dar, dintre copiii aceia, cei mai mulți n-aveau să-și imagineze nicio¬dată toată aventura care se ascundea dincolo de cuvinte. Acolo, în Noua Anglie, cărțile nu însemnau altceva decât niște înșiruiri plicticoase de predici sau, în cel mai bun caz, de poezii pioase cu teme religioase.

Kit suspină și privi peste capetele plecate cuminte ale elevilor săi, către ușa deschisă. O mișcare bruscă îi atrase atenția. Se întoarse iute.
„Sunt sigură că iarăși e cineva pe-acolo“, se gândi ea. „Las’ că aflu eu azi cine-i.“
Da, se întâmpla pentru a treia oară: un buchețel din fire de piciorul-cocoșului și de mușcate sălbatice apăruse în pragul ușii. Când se aplecă să le ridice, văzu cum o siluetă întunecată se strecoară după un copac. Din curiozi¬tate, uită de elevi și coborî în drum, unde văzu cât se poate de bine silueta micuță și-o recunoscu pe Prudence Cruff.
— Prudence! o strigă ea. Nu fugi. Tu ai lăsat florile?
Copila ieși încet de după copac. Era mai slabă ca nici¬odatăși purta un soi de sac diform legat la mijloc. Era trasă la față, iar ochii ei prea mari o priveau cu jind pe Kit. Fetei îi amintea de un pui de cerb care se aventurase pe lângă casă într-o dimineață. Se apropiase la fel de mult, și începuse să fremete în apropierea hranei lăsate înadins de Mercy, încordat și gata să facă un salt înapoi la cel mai mic semn de pericol.
— Pentru cine-s florile, Prudence?
— Pentru tine.
Vocea copilei era doar o șoaptă răgușită.
— Mulțumesc. Sunt tare frumoase. Dar de ce nu vii și tu la școală cu ceilalți copii?
Io-s prea mare, se bâlbâi Prudence.
Adicăștii să citești deja?
— Nu. Tati ar vrea să mă dea și pe mine la școală, da’ mami zice că-s prea proastă.
— Ei, doar nu crezi așa ceva, nu-i așa, Prudence?
Degetul mare de la picior, dezgolit, scobi în colbul de pe drum.
— Păi, știu io? Te-aud când îi ușa deschisă. Pun pariu c-aș putea să-nvăț și eu la fel de bine ca ei.
— Sigur c-ai putea și chiar ar trebui. Hai cu mine acum, să vezi ce simplu e.
Prudence scutură hotărâtă din cap.
— Mă pârăște careva.
— Și ce?
— Mami m-ar bate-atuncea cu bastonu’. N-am voie să vorbesc cu tine.
Amintindu-și de buzele subțiri și severe ale cumetrei Cruff, Kit nu insistă.
— Prudence, îi sugeră ea însă, ai putea să-nveți să citești singură, dacă vrei cu-adevărat.
— Păi, n-am silabar. Kit își aminti ceva.
— E vreun loc unde-am putea să ne-ntâlnim fără să te pârască nimeni la părinți? o întrebă ea. Poți să vii în Luncă?
Prudence dădu din cap.
— Nu-i pasă nimănui unde mă duc, dacă-mi fac treaba, zise ea.
— Atunci, încearcă să vii acolo după-masă. Îți aduc eu un silabar și te-nvăț cum să citești câte ceva din el. Vii?

Dacă termin…, răspunse gâtuit Prudence.
Știi cărarea dintre drumul de la Miazăzi și Iazul

Mierlei? Prudence înghiți în sec.
— Păi, acolo stă vrăjitoarea!
— Nu fi prostuță! E-o bătrână foarte de treabă care n-ar face rău nici măcar unui șoarece de câmp. Și oricum, nu-i nevoie să te duci așa departe. E-o salcie mare chiar pe cărare. Am să te-aștept acolo. Încerci să vii?
Te durea sufl etul să vezi ce luptă se dădea îndărătul ochilor rotunzi.
— Poate, șopti Prudence, apoi se întoarse și o luă la fugă.

Kit se întoarse agale în clasă. Ce scuză mai putea găsi să umble prin cuferele ei? Își amintise că undeva, pe fundul unuia dintre ele, avea un silabar mic. Era un cadou adus din Anglia de niște prieteni ai bunicului. Era împodobit pe spate cu un filigran de argint, căptușeala era din satin roșu și avea un mâner mic de argint. Nu îl folosise niciodată cu adevărat; își amintea cum îi uimise pe musafi ri citindu-le fi ecare literă din prima, dar prețuise darul mai ales pentru delicatețea și măiestria cu care era realizat.
„Ce păcat că nu toți copiii pot învăța să citească sub
o salcie“, se gândi Kit după o săptămână. Ea și Pru dence stăteau pe un covor răcoros de ierburi. O perdea de crengi verde-pal mângâia ușor firele de iarbăși arunca pe chi¬pul copilei un filigran de umbre la fel de delicate precum lucrătura în argint. Erau la a treia lecție. La început, Pru¬dence amuțise. De când era ea, rareori mai văzuse – și cu siguranță nu avusese niciodată în mână – ceva atât de încântător precum micul silabar de argint. Multă vreme fusese prea uluită să-și dea seama că micul alfabet prins de el era alcătuit din aceleași litere „a“, „b“ și „ab“ pe care le tot auzise prin ușa școlii. Dar acum, la a treia întâlnire, sorbea prețioasele litere cu o asemenea viteză, încât Kit își dădu seama că în curând trebuia să-i găseascăși un abecedar.

— S-a făcut târziu, Prudence. Nu vreau să dai de
bucluc, și trebuie să mă-ntorc și eu, oricum. Copila suspinăși-i întinse cuminte silabarul.
— E-al tău, Prudence. Ți l-am făcut cadou.
— Mama n-o să mă lase niciodată să-l păstrez, spuse cu regret fetița. O să trebuiască să mi-l ții tu.
Kit se hotărî. Tot căutase o scuză să o ducă pe Prudence la Hannah. Ceva îi spunea că micuța avea nevoie de acel refugiu binefăcător chiar mai mult decât ea.
— Gata, știu ce facem, propuse ea. Lăsăm cartea aici, la Hannah. Oricând vrei s-o folosești, poți să vii s-o iei de la ea.
Fetița păli, îngrozită.
— Prudence, ascultă-mă. Ți-e frică de Hannah pentru că n-o cunoști și pentru c-ai auzit niște lucruri care pur și simplu nu-s adevărate.

— Păi, dacă m-apropii de ea, o să-mi taie nasu’!
Kit izbucni în râs, apoi apucă mâinile fetiței într-ale ei și-și luă cel mai serios ton cu putință.
— Ai încredere în mine, nu-i așa? Căpșorul făcu semn solemn că da.
— Atunci, hai cu mine să vezi cu ochii tăi cum stă treaba. Îți dau cuvântul meu de onoare că n-o să-ți facă nimeni niciun rău.
Simți mânuța subțire cum tremura când o apucară pe cărarea din iarbă, dar Prudence păși hotărâtă alături de ea. Inima lui Kit se umplu de milăși de recunoștință pentru o asemenea încredere.
— V-am mai adus o rebelă-n vizită, anunță ea când
Hannah apăru în ușă. În ochii spălăciți ai bătrânei apărură luminițe.
— Ce zi frumoasă! exclamă ea. Pisica a făcut patru pui – și-acum am și musafiri! Intrați de-i vedeți.
Într-un cotlon, pe o grămăjoară de iarbă moale, pisi¬ca galbenă își ocrotea, făcută ghem, cei patru bulgărași pufoși. Ochii ei ca topazul străluceau când îi privea, iar prin felul în care torcea parcă le spunea tuturor „Ia priviți ce-am eu aici!“ Prudence îngenunche, complet dezarmată.
— Of, cât sunt de scumpi, șopti fetița, abia îndrăznind să întindă un deget înspre ei. Doi negri, unul tărcat și unul galben.
Pe deasupra ei, Kit și Hannah zâmbeau.
— Dacă ai mare, mare grijă, poți să iei unul și să-l păstrezi, îi spuse Hannah.
Cu un pisicuț negru cuibărit în palme, Prudence le privi cum căutau un loc sigur pentru silabar.
— Copilă, ești binevenită oricând. Ți-l păstrez eu. Acu¬ma, ia arată-mi ce-ai învățat azi. Asta ce literă e?
Hannah trasă un „B“ grijuliu pe nisipul alb și curat de pe podea. Kit o privi pe Prudence și-ți ținu respirația. Dar nu se zărea nicio urmă de frică în ochii de căprioară când Hannah întinse bățul. Prudence îl luă în mână cu îndrăz¬nealăși, atentăși mândră, trasă singură liniile literei.
— Cred că trebuie să fie pe-aici o bucățică de turtă cu afine pentru o școlăriță așa de bună, o lăudă Hannah.
Bucățica de turtă dispăru într-o clipită. „Leacul magic al lui Hannah pentru orice rău“, cum spusese Nat. „Turtă cu afine și-un pisic.“ Kit zâmbi când constată că magia funcționa la fel de bine și în cazul lui Prudence. Dar leacul conținea un ingredient invizibil, grație căruia nu putea da greș. În Biblie era numit dragoste.
— Da’ de ce zice lumea că-i ? întrebă Prudence în timp ce mergeau agale pe cărare.
— Pentru că n-au încercat niciodată s-o cunoască. Oamenii se tem de lucrurile pe care nu le înțeleg. De acum n-o să-ți mai fi e frică de ea, nu-i așa? O să te duci s-o vezi când poți, chiar și fără mine?
Fetița stătu pe gânduri.
— Da, răspunse ea în cele din urmă. O să mă duc cu prima ocazie. Numa’ pentru că-mi ține silabarul. Cred că Hannah e tare singură. Bine, are pisica și mai vorbește cu ea, da’ nu crezi că din când în când ar vrea să-i răspundă și ei cineva?

În timp ce o privea pe Prudence gonind spre casă, Kit avu pentru o clipă o presimțire rea. Ca întotdeau¬na, acționase impulsiv, fără să stea să cântărească toate consecințele. Acum, mult prea târziu, o cuprindea îndoiala. Era bine să o atragă pe Prudence în lumea ei secretă? Avea toate motivele să-i amăgească pe mătușa și pe unchiul său, pentru că erau niște minți înguste și se înșelau. Dar când se gândea la cumătra Cruff, o treceau fiorii. Și totuși, Pru-dence părea atât de nefericită. Avea nevoie de un prieten. Vreme de câteva ceasuri, ochișorii ei hăituiți străluciseră plini de încredere și de fericire. Nu merita să riște un pic? Kit se scutură de remușcări și o porni către casă, unde o aștepta încă o seară monotonă.
De la o vreme, William nu mai vorbea decât despre casa lui. În fi ecare seară îi dădea raportul, înștiințând-o ce copaci mai tăiaserăși ce scânduri mai fuseseră prelucrate. În ziua aceea, o anunță el, în vreme ce familia se retrăgea în casă, alungată de ceața care se ridica de pe fluviu pe înserat, îi dăduse instrucţiuni dulgherului care lucra stejarul alb pen¬tru șindrile.
— Nu cred că m-am înșelat când am ales să folosesc lemnul de stejar despicat, le spuse el. Sigur, doi șilingi pe zi e mult pentru un dulgher, dar…
Uneori Kit ar fi vrut să-și acopere urechile. Chiar tre¬buia să afle cât costa fiecare cui înfipt în scândurile alea, toate fiind, desigur, cele mai grozave cuie care se puteau cumpăra de pe fața pământului? Se săturase deja de casă și nici nu fusese montată prima scândură.
Judith, însă, se arăta extrem de interesată de genul acela de detalii. Avea un simț al formelor, știa foarte bine ce voia și era clar, cel puțin pentru Kit, că în timp ce William își proiecta casa, Judith o compara, grindă cu grindă, cu cea la care visa ea. Scopul său era cât se putea de limpede atunci când încerca abil să-l atragă în discuție și pe John Holbrook.
— Cred c-ar trebui să-ți faci un acoperiș din ăsta nou, William, îi spuse ea. „Cu pantă frântă“ îi zice. Cum e casa cea nouă de pe drumul spre Hartford. Sunt foarte elegante, nu-i așa, John?
Mercy râse văzând cât de uluit era John.
— Cred că John nici nu bagă de seamă dacă are un acoperiș deasupra capului, îl tachină ea cu blândețe, poate doar dacă trece ploaia prin el și-l picură pe nas.
— Și-atunci își ia cartea și se mută-n altă parte, adăugă Kit.
William nu schiță niciun zâmbet. El se gândea foarte serios la problema acoperișului.
— Poate că ai dreptate, Judith. Mâine, când trec pe drumul spre Hartford, o să mă uit mai bine la casa aceea. Sigur, nu știi niciodată dacă-i bine să riști și să construiești într-un stil nou, ca acela.

O, Doamne! Kit trase enervată de fir, iar ghemul se duse de-a dura pe podea. Încet, mult prea încet, William se aplecă să-l ia și fu nevoit să se lase greoi în genunchi ca să-l scoată de sub laviță. Unii bărbați, îi trecu prin minte lui Kit, erau perfect capabili să ridice un ghem de lână și fără să se facă de râs așa. Îi mulțumi fără prea mult entuziasm.

Ca întotdeauna, Mercy îi cârmi ușurel spre ape mai liniștite.
— Ce ne citești în seara asta, John? întrebă ea. Judith, aprinde un ciot de pin să vadă mai bine.
Era singurul lucru care-i unea cu adevărat pe toți. Lui John îi făcea plăcere să le citească, iar lor le plăcea să-l asculte. Toți munceau din greu în timpul zilei și nu prea aveau cu ce să-și domolească setea de cunoaștere. Cărțile pe care le împărțea cu ei John le deschiseseră o fereastră către o lume de alte dimensiuni. Poate că fi ecare dintre ei, în timp ce asculta, privea prin fereastra aceea către lumea lui, neștiută de ceilalți. Matthew Wood stătea și se uita încruntat, mintea lui ascuțită punând la încercare și cântărind fiecare idee nouă. Rachel, bănuia Kit, aprecia liniștea și destinderea din acele clipe la fel de mult ca lec-tura în sine. În ce-l privește pe William, era imposibil să-ți dai seama ce părere avea. Kit își dorea adesea ca John să mai citeascăși altceva, nu numai imnurile religioase care-i plăceau lui, dar chiar și așa impulsivă cum era, tot se lăsa vrăjită de vocea lui frumoasă.
În seara aceea citea poezii.
— Sunt scrise de o femeie din Boston, explică el. Anne Bradstreet, soția guvernatorului din Massachusetts. Dr. Bulkeley e de părere că sunt deopotrivă de frumoase ca poeziile alese din Anglia. Iată ce scrie despre soare:

Atât de impunător să fii, încât nicicând un ochi Să nu-ndrăznească razele-a-ți privi?
Și al tău tron splendid e așa-nălțat
Încât nimic de-aici de pe pământ să nu-l atingă?
Impunător e-atunci al tău Creator,
Așa sclipire orbitoare de ți-a dat!
Să fie El de-a pururi adorat!

Andrelele lui Kit încetiniră ritmul. Încordarea se risi¬pi și, continuând să asculte vocea limpede și joasă, fata simți cum se pogoară asupra ei o stare de bine, așa cum se întâmplase și cu lumina soarelui, în Luncă.
„John face parte din familie deja“ se gândi ea. „Acum ne-am atașat cu toții de el. Și totuși, încă mă impresio¬nează un pic. Unchiul Matthew crede că-i slab, dar eu bănuiesc că de fapt amândoi sunt făcuți din aceeași rocă de Noua Anglie. Pentru John, orice și oricine, chiar și fata cu care se va însura, vor fi mereu pe locul doi, după munca lui. Oare Judith își dă seama de asta sau are impresia că-l poate schimba?“
Deodată, poate pentru că poezia îi desferecase inima, Kit ridică privirea și făcu o descoperire. Mercy se așezase, ca de obicei, în penumbră, lângășemineu, iar andrelele i se mișcau parcă automat, încât abia dacă le mai arunca vreo privire. Un strop de rășină se aprinse cu o vâlvătaie şi-i lumină pentru o clipă chipul. Asculta cu ochii mari, ațintiți asupra tânărului care citea cu capul plecat asupra cărții. Pentru o clipă, inima lui Mercy se dezvălui. Fata era îndrăgostită de John Holbrook.
Mai iute ca gândul, penumbra o învălui din nou pe Mercy. Kit se uită iute în jur. Nimeni nu mai băgase de seamă. Judith căzuse în visare, cu un mic zâmbet mis¬terios pe buze. Rachel dădea din cap, somnoroasă, prea obosită să mai urmărească lectura. Matthew era foarte atent, gata să intervină la cea mai mică urmă de erezie.
„Cred că mi s-a părut“, se gândi Kit, dar mâinile îi tre¬murau. Mercy și John Holbrook! Ce potrivire, ce potrivire cu totul și cu totul perfectă – dar imposibilă!
„Mai bine nu vedeam nimic“, își spuse ea, cuprinsă de tristețe. Dar știa că n-avea să uite niciodată ce văzuse. Flacăra din privirea lui Mercy ardea cu atâta puritate, cu atâta devotament, încât tot ce cunoscuse vreodată Kit pălea în fața ei. Cum o fi fost să ții atât de mult la cineva?

.. .. .. .. .. .. .. .. .. .. .. .. .. .. .. .. .. ..

Despre autoare:

Elizabeth George Speare s-a născut pe 21 noiembrie 1908, în Melrose (statul Massachusetts). Cu toate că dintotdeauna și-a dorit să scrie cărți, ea a îmbrățișat încă de timpuriu cariera de dascăl, s-a căsătorit și s-a îngrijit de familia sa, astfel încât nu s-a putut consacra adevăratului ei vis decât mult mai târziu.

Vrăjitoarea de la Iazul Mierlei este cel de-al doilea al ei. Elizabeth George Speare a decedat în 1994.

Lasă un semn

comentarii

Autor articol: Semnu' Bun

Avatar
Primul semnalizator cultural de pe această platformă. Îndrumă și recomandă din 2010.