Fait Clăb Doi și alte greșeli de neiertat

Astăzi vorbim despre greșeli. Greșeli de neiertat. Recent au ajuns și la urechile mele (în general neinteresate) știrile că Chuck Palahniuk, acest enfant terrible al generației X, s-a plictisit destul de tare (sau a rămas fără bani, că deh, ipoteca, mașina, amanta nu-s pe gratis) încât s-a apucat să scrie continuarea romanului care l-a făcut celebru.

Prima regulă a Fight Club-ului este: să nu vorbești despre Fight Club.  Părerea acestui cititor și scriitor ? A doua regulă a Fight Club-ului ar trebui să fie: să nu scrii o continuare a Fight Club-ului.

            Cred că e vremea ca Chuck să se interneze singur într-un azil de nebuni, așa cum a făcut cu naratorul anonim la finalul romanului. Nu mă înțelegeți greșit. Sunt unul dintre cei mai mari și mai avizi fani ai lui Palahniuk. Romane ca Fight Club, Monștrii Invizibili, Rant sau Cântec de leagăn m-au ținut treaz multe nopți de-a rândul. Pe unele dintre cele menționate le-am recitit chiar în ajunul sesiunilor din facultate, când puteam face lucruri mult mai productive, dar am preferat să le recitesc fiindcă … păi, fiindcă erau atât de fucking cool. Fight Club, în special, este un roman care a influențat puternic propriul meu romanul de debut, Laptele negru al mamei (SPOILER ALERT – în sinea lui, pe alocuri, o soră a Fight Club-ului), precum și apostolicul Statele Unite ale lui Dumnezeu.

            Sunt îngrijorat. Genul acesta de decizii afectează grav panoplia de lucruri bune din lume. Nu mă refer la faptul că Holywood-ul probabil nu va rata șansa să își mai bată joc de un roman (asta e de la sine înțeles), ci pur și simplu la nevoia asta bolnavă a omului de a distruge și ultimele lucruri bune din jurul său. Ca să fiu și mai grafic, dau exemple din film. Cui nu i-a plăcut Pulp Fiction ? Sau Grand Budapest Hotel ? Cetățeanul Kane, Rear Window sau Eternal Sunshine of the Spotless Mind ? Casablanca. Bun, și acum încercați să vă închipuiți că toate filmele astea au o continuare. Pe mine gândul mă face să fug spre munți în fundul gol, urlând. Cam același lucru l-am simțit când am aflat că va exista Fight Club 2. Cu toate că mă doare pe mine cel mai mult să spun asta, lucrurile sunt simple: cred că Fight Club 2 este categoric o mișcare publicitară proastă. Stimabilul domn Palahniuk nu a mai scris de vreo 10 ani încoace ceva care să se ridice măcar până la prohabul reputației pe care și-o construise cu acest Fight Club. Asta o spune unul dintre cei mai mari fan ai lui.

            Dar Fight Club 2 nu e unicul roman despre care am o părere proastă, dinainte să îl citesc (deși nu mă pronunț asupra lucrurilor pe care nu le cunosc, din principiu), iar aici vorbim despre continuări neinspirate ale unor cărți pe care nu le uiți, scrise după ani și ani, unele dintre ele de alți autori, hoți și derbedei fără bun simț, iar altele (spre groaza mea, și sper că și a voastră) de chiar aceiași oameni care ne-au dat nestematele pe care apoi fac pipi.

            Sincer, cred că e și vina cititorilor. Cred că multe din continuările astea sunt copii săraci și retardați ai unor șoapte de genul ”Oare ce s-a mai întâmplat cu …?” sau ”Cred că ar fi tare să scrii o continuare la cartea asta. Eu, cel puțin, mor de curiozitate să aflu …”, șoapte plantate pervers de vreun fan sau prieten al scriitorului, care îi zgândăre mândria și prostia dincolo de rațiune.

            Să vedem câteva exemple grăitoare.

            Câtă lume știe că Pe aripile vântului are o parte a doua ? Din fericire, nu multă. Da, prin 1991 o tipă cu numele ăsta (cred că inventat) Alexandra Ripley a auzit șoaptele acelea spurcate de care vorbeam mai sus, și a îndrăznit să creadă că poate scrie o continuare demnă de a fi luată în seamă. Capabilă sau nu (de fapt, nu e niciun mister, o să vedeți), tipa a scris o continuare care se numește (n-o să ghiciți în veci!) Scarlett. Cartea cică ar fi fost un best-seller (nu se spune în ce galaxie), și eu, mi-e rușine să recunosc, o am în bibliotecă (rămășită de pe vremurile post-decembriste, când editurile publicau și lumea cumpăra toate mizeriile). Am răsfoit-o, dar m-a luat cu groază că cineva ar putea numi avortul acela un best-seller. Chestia aia se poate lua de mână cu Fifty Shades of Grey în orice zi a săptămânii. Există standarde și standarde, există limite și limite, și credeți-mă că Scarlett nu se încadrează între ele nici în cele mai bune zile ale sale. Niciun om cu un minim de bun-simț, care pe deasupra a mai și citit Pe aripile vântului nu ar putea ține în mână așa o carte. Scarlett e un roman pe care eu îl suspectez că a fost scris de Sandra Brown, pe vremea când se droga cu lipici și cocheta în mod serios cu sinuciderea. Nu mă pun să fac aici elogii romanului lui Margaret Mitchell, fiindcă nu are rost. Orice aș spune, nu i-ar face dreptate. Pe aripile vântului te face pur și simplu să te simți impotent în fața măiestriei cu care a fost scrisă. Cât despre Margaret, cred că o dor umerii și spatele de la atâta rostogolit prin mormânt. Fie-i țărâna ușoară.

            Mergem mai departe.

            De data asta, autorul și-o face cu mâna lui. Regele horror-ului (deși mereu am considerat catalogarea asta ca fiind puțin stupidă – doar câteva din romanele lui sunt cu adevărat horror-uri, majoritatea mi se par drame supranaturale) scrie, la aproape 40 de ani de la bestialul Shinning (N.B. unicul roman cu subiect supranatural din istorie care apare pe toate listele de cărție care trebuie citite într-o viață foarte lungă) o glumă, pardon, o continuare: Doctor Sleep. Cartea, la fel, cică a fost un best-seller. Nu mă îndoiesc că era o vreme când regele știa ce face, dar cred că pe toți ne lovește la un moment dat turbarea. Mi se pare mie sau parcă și omul ăsta a cam îmbătrânit și ar fi vremea să își pună condeiul în cui ? Adică, ultimul lui roman scris cu coaie (și sânge în ele) a fost Misery, și asta o spune tot un mare fan de-al său. În loc să își vadă de pensie și de alea 40 de milioane de dolari menționate pe coperta fiecărei cărți de-a lui, regele își bagă dragostea în cel mai tare roman al lui și o face de cacao. Nu putea să își bată joc, pardon, să scrie o continuare la un roman care merita asta ? Cum ar fi, nu știu … Jumătatea întunecată sau Cujo ? Nu erau alegeri așa de grele, nu ? Dar Shinning ? Chiar Shinning, omule ?!

            Mai departe.

            Contrautopiile, pardon, distopiile (îmi vine să râd), aceste Cosmopolitan-uri pentru adolescenți, sunt la mare trecere zilele astea. Și dacă ai scris unul, trebuie musai să scrii și o continuare sau două, sau trei. Și cum continui o poveste de succes ? Păi, e clar. Cu aceeași poveste de succes. Hunger Games, Divergent și alte buleli, pretexte pentru tipese să își retrăiască anii de liceu așa cum trebuia, se scot pe bandă rulantă și, așa cum am menționat mai sus, nimeni nu observă și nu pare deranjat că între foi găsesc aceeași poveste care pute a varză reîncălzită. Printre pagini, întâlnim câte o fătuță cu ochii mari și inima de gablonț suflat cu aur care ia parte la cele mai prostești aventuri (bine măcar că nu prea apar vampiri pe acolo, că închideam subiectul instant) prin state care-și dau cu stângu-n dreptul, și apoi direct cu fața de beton, fiindcă se bazează pe reguli sociale halucinate de oameni care n-au auzit în viața lor de o distopie ca la mama acasă (rușine!), gen O mie nouă sute optzeci și patru/Fahrenheit 451/Curajoasa lume nouă/Metropolis/Noi/Portocala mecanică etc, recită cele mai stătute dintre replici și când îi vine vremea, joacă pe marile ecrane de te ia cu dureri de măsele și sângerări anale. Da, categoric varză reîncălzită. La brichetă. Sincer, distopiile astea au ajuns pe shit list din cauza continuărilor obligatorii. Iar continuarea romanului este un păcat în sine. Când scrii continuări, asta înseamnă, în ciuda a ceea ce s-ar crede, că de fapt nu prea ai imaginație.

Îmi mai vine în minte un exemplu sau două care ar merita răsplătite cu un drum la ghilotină, dar nu mai intru în detalii. Pe scurt, unul dintre vinovați este Updike. John Updike, căruia ar trebui să i se ia înapoi Pulitzer-ul drept pedeapsă pentru că a scris Văduvele din Eastwick, continuarea foarte apreciatului Vrăjitoarele din Eastwick (nu, nu atrocitatea aceea de film care nu are nimic de-a face cu cartea!).

Privind lucrurile dintr-o perspectivă pozitivă, există și excepții de la regula de mai sus. Că tot vorbim de varză reîncălzită, Irvine Welsh, bețivanul acela scoțian, răscumpără păcatele multora dintre scriitori cu Porno, cartea care trebuie musai citită de orice om (și scriitor) care vrea să știe cum trebuie scrisă o continuare demnă. Porno e un fel de Ghidul idiotului spre a scrie o parte a doua care să nu îl facă pe cititor să moară de anevrism, ci să se gândească că mai sunt pe acolo și oameni pentru care merită să se defrișeze pădurile.

Revenind la Fight Club (2), pur și simplu îmi doresc să nu se scrie această carte. Cred că cel mai bun lucru pentru cariera lui Palahniuk ar fi să moară înainte de a scrie romanul acesta.

Prima regulă a Fight Club-ului este: să nu vorbești despre Fight Club.

A doua regulă a Fight Club-ului ar trebui să fie: să nu scrii o continuare a Fight Club-ului.

Știu, sunt rău și poate exagerez, dar pe cuvânt că nu ar avea decât de câștigat.

Ar avea o șansă să ajungă printre cei drepți (categoric n-aș da drumul în Rai cuiva care și-a  bătut joc de Fight Club), iar noi am ajunge să nu trăim ziua în care o altă continuare ar umbri cu păcatele ei strălucirea acelei prime părți care a meritat fiecare secundă petrecută citind-o și visând-o.

Iar Palahniuk s-ar întâlni acolo în Rai cu Tyler, amândoi cu ochii vineți, printre îngerii cu ochii vineți, și Tyler i-ar spune:

— Mă bucur că ești aici.

I-ar trage un pumn în figură, și ar spune:

— Mă bucur că ai murit înainte să mă omori pe mine.

I-ar mai da și un șut în figură, și i-ar spune:

— Primul pas spre viața veșnică este să dai foc tuturor notițelor pe care le-ai făcut pentru Fight Club 2. Iar al doilea este să mori.

Amin.

Lasă un semn

comentarii

Despre autor

Cosmin Leucuța
Ambasador & Editor SB @ Timișoara

este absolvent al Facultății de Drept din cadrul Universității de Vest, Timișoara. Romanul său de debut, „Laptele negru al mamei” publicat la Editura Adenium în 2013 este primul din trilogia „Trei Culori: Negru”. În 2017 publică o culegere de proze scurte „Numele altora” la Casa de pariuri literare. S-a alăturat Concursului IDC ca membru al juriului în 2014 și din 2015 devine Ambasador SemneBune.

Număr articole publicate : 20