Cum am omorât-o pe Diana

Cartea Anei Muşat a apărut la Editura în 2014. Şi eu am citit-o imediat după ce a apărut. Însă mi-a fost greu să scriu despre ea prea curând după. Am considerat că trebuie să treacă un timp, să îmi mai alung impresiile defavorabile şi să rămân doar cu cele favorabile, aşa cum o femeie uită intensitatea adevărată a durerilor naşterii, astfel încât să se mai lase fecundată din nou şi din nou. Însă nu a fost chiar aşa.

Cum am omorât-o pe Diana este o carte uşurică, cel mult potrivită unei categorii de vârstă adolescentină a secolului în care trăim. Şi neapărat a secolului în care trăim, pentru că nu de mult s-a încheiat un secol în care adolescenţii aveau cu totul alte preocupări decât acum. Îmi închipui că doar o adolescentă contemporană, care îşi ocupă prea mult timp pe facebook, pe chaturi interminabile despre mondenităţi şi machiaj în care înlocuieşte grupul de litere „ca” cu „k” şi gadgeturi nenumărate care îi facilitează aceleaşi facebook şi chaturi, ar putea să găsească interesantă şi originală această carte.

În anul ce a trecut de când am citit cartea Anei Muşat, nu am încercat să aflu detalii nici despre carte, nici despre autoare. Însă, înainte de a scrie un articol, obişnuiesc să mă documentez. Aşa am aflat astăzi că Ana Muşat este cunoscută ca bloggeriţă şi că a avut mai întâi un blog numit questioare.ro, iar apoi a trecut pe un domeniu cu numele ei: anamusat.ro. Am aflat (de la diverşi bloggeri care o complimentau în urma primirii cărţii cu autograf de la colega lor devenită autoare publicată) că înainte de publicarea cărţii s-a organizat un sondaj între cititorii blogului, în urma căruia s-a ales coperta cărţii; ba chiar că povestea Dianei (pe care personajul narator o „omoară” la final) a fost începută pe blog, ca un fel de serial, pe care cititorii blogului îl urmăreau cu sufletul la gură. Dacă nu sunteţi vreun magician al Internetului, nu încercaţi să găsiţi nici serialul respectiv, nici blogurile menţionate, nici pagina de facebook a lor, pentru că veţi descoperi, ca şi mine, că iepuraşul de pe lună este la ora mesei, iar meniul conţine prăjiturele de orez.

Iar dacă aveţi senzaţia după citirea frazei de mai sus că sunteţi confuzi, că am scris asta din greşeală, sau că pur şi simplu nu are niciun sens, atunci sunteţi în aceeaşi stare confuză în care am fost şi eu citind Cum am omorât-o pe Diana. Singura diferenţă este că iepuraşul din lună chiar mănâncă prăjiturele de orez. Pe fostul blog al Anei Muşat. Unde a început şi uciderea Dianei, după spusele martorilor. Se pare că după ce a omorât-o pe Diana, Ana Muşat şi-a omorât şi blogul.

Coperta_cum-am-omorat-o-pe-diana-424x652

Dar să vă spun de ce cartea nu m-a ţinut în priză şi de ce nu aş recomanda-o oamenilor ocupaţi, care îşi aleg atent lecturile şi evită să îşi piardă timpul cu romane uşurele şi stângaci scrise. În primul rând, tema cărţii este fumată şi răs-fumată, iar subiectul este tratat cu o ploaie de metafore şi în acelaşi timp un vocabular repetitiv şi sărăcăcios, specific unui entuziasm debordant pentru scris dar fără bază solidă în practică (sau, şi mai grav, în lectură). Îmi este clar că autoarea este îndrăgostită de ideea de a scrie şi apreciez asta mai mult decât orice altceva în legătură cu această carte. Este şi motivul pentru care am citit-o până la capăt, deşi, pentru mine, finalul a fost previzibil după prima treime din ea.

Dar care este subiectul cărţii, veţi întreba. Aparent, este vorba despre Diana şi modul în care ea îi afectează viaţa personajului narator – tot un personaj feminin. Până să mi se aprindă becul ideii de final şi să îmi dau seama care va fi marea întorsură de situaţie a cărţii, mi-am tot repetat în gând că fetele astea două (personajele, desigur!) ori sunt schizofrenice, ori vom afla că sunt amândouă în comă şi se visează una pe alta de pe paturi de spital din acelaşi salon. Oricare din variante ar fi fost, îmi era clar că relaţia lor nu se întâmplă în realitatea noastră fizică şi raţională. Indiciile au fost prea multe, deşi mă îndoiesc că ele au fost presărate voit în text de autoare. Aici s-a văzut cel mai mult lipsa de experienţă: în construcţia poveştii şi a personajelor. Au fost prea multe neconcordanţe în acţiuni şi prea multă inconsecvenţă în comportamentul personajelor.

După prima parte a cărţii, în care Diana îi frânge inima personajului narator, apar în firul poveştii nişte personaje care nici nu ajută situaţia, nici nu o complică, nici nu contribuie la dezvoltarea personajului principal. În mod normal, personajele secundare din cărţi schimbă cumva destinul celor principale; folosesc drept catalizatori ai unui deznodământ apoteotic, pentru ca noi, cititorii, după interacţiunea personajului principal cu ele, să regăsim un personaj nou, evoluat, înţelept şi care să ia o decizie radicală. Ei bine, în Cum am omorât-o pe Diana, am avut senzaţia că personajele secundare au fost inserate forţat şi că au servit unicului scop de a mai scrie câteva pagini înainte de reîntâlnirea celor două fete. Teo, Sergiu, Adrian şi Amyko sunt nişte personaje fără substanţă, care îţi dau aceeaşi senzaţie de irealitate şi schizofrenie ca şi relaţia cu Diana.

Dar vă las pe voi să descoperiţi care dintre cele două variante de final bănuite de mine era cea adevărată: schizofrenie sau comă. Dacă v-am făcut curioşi şi vă încumetaţi, vă mai spun că romanul se citeşte rapid, are capitole scurte şi poate fi lecturat uşor în drumul cu metroul spre casă sau într-o cameră de hotel, înainte de culcare.

Cât despre Ana Muşat, sunt convinsă că vom mai auzi de ea, penru că entuziasmul ei pentru scris sigur nu se va opri la Cum am omorât-o pe Diana, iar cum blogul a fost închis, am o suspiciune că deja este aplecată asupra unui manuscris nou.

 

Titlu: Cum am omorât-o pe DianaAna-Musat
Autor: Ana Muşat
Editura:
Apărută: octombrie 2014
ISBN: 978-606-8611-22-8
Număr de pagini: 208
Preţ aproximativ: 25 lei

 

Sursa foto aici

Lasă un semn

comentarii

Autor articol: Andreea Tănase

Andreea Tănase
Vice-președinte și Director de Programe sociale al Asociației pentru Educație și Cultură AdLittera, Andreea a fost premiată la ediția a IV-a (2013) a Concursului de debut literar „Incubatorul de condeie” (IDC, Proză scurtă) și a câștigat Premiul Revistei SemneBune în acelaşi an. Călătoreşte excesiv, citește cu pasiune, scrie proză scurtă când are timp și își divinizează cele două pisici Sphynx.