Cele mai frumoase proze ale anului. Antologie

cele-mai-frumoase-proze-ale-anului-antologieS-a încheiat și mini-vacanța de sărbători, am reintrat în tăvălugul treburilor zilnice și cu ocazia asta ne-a lovit și trenul gripei și al febrei interminabile. Pentru că lumea încă își face liste cu ”to do list-2015”, noi ne-am gândit să vă prezentăm o taman bună pentru cei care vor să se apuce de scris proză și nu știu cum. Sigur, cartea nu e un manual și nici nu conține vreo incantație akashică despre cum poate cineva să debuteze.

Antologia a fost realizată de și conține 25 de texte reprezentative pentru anul 2013 la secțiunea proză, iar pentru cei interesați de poezie, există și al doilea la aceeași editură Adenium. Probabil și în 2015 o să apară antologia cu texte din 2014.  De menționat e faptul că textele au fost culese de prin reviste tipărite sau online și de pe site-uri literare.

Citind antologia mi-am dat seama că există oameni care scriu concis și bine, că textele lor n-au fost concepute pentru a impresiona sau pentru a smulge ovațiile publicului, ci au fost concepute pentru că așa se manifestă natura interioară care îndeamnă spre scris.

Textele din antologia Cele mai frumoase proze ale anului  sunt diferite și abordează teme precum războiul (moartea), dragostea, neputința, neîmplinirea sufletească, secvențe din societatea actuală, etc. E genul de care conține de toate pentru cei care preferă proză. Nu auzisem de toți cei menționați în , iar descoperirea lor a fost o surpriză plăcută. Mi se pare o realizare demnă de tot respectul ca tu, scriitor fiind, să strângi texte ale unor autori atât de diferiți și să le strângi sub aceeași copertă, bazându-te pe singurul criteriu valabil: valoarea textului. Inițiativa lui nu poate fi decât lăudabilă din punctul meu de vedere.

Am ales câteva fragmente din câteva texte care mi-au plăcut extrem de mult:

Evreii stăteau aliniați, privind toți în pământ. Continui imperturbabil:

– Pentru un singur evadat, zece evrei vor fi omorâți la întâmplare. Nimeni nu a scos niciun sunet. Evreii ăștia știau foarte bine să-și ascundă emoțiile,  temerile, fricile, disperarea. Sadic, am continuat:

– Azi  însă este o zi frumoasă și vă las pe voi să vă oferiți!  Cine dorește să plătească să facă un pas înainte. Dacă nu vreți așa, atunci voi numi eu persoanele. E bine așa, nu? Vedeți că nu suntem atât de răi pe cât credeți? Un râs înfundat se auzi deodată.

– Cine a râs ? întreb nedumerit.

Nimeni nu  a spus nimic.

– Cine a râs?

Nicio reacție.

– Am întrebat cine a râs! zic scoțând pistolul din toc, trăgând piedica și îndreptându-l către fruntea primului evreu din fața mea. Cine a râs să facă un pas în față, spun sec. Ei bine, atunci am avut surpriza să văd cum zece evrei se desprind din rândurile lor, fac un pas în față și spun:

-Noi.

N-am mai rezistat. Era prea mult pentru mine. Am băgat pistolul la loc și i-am spus lui Helmut:

-Termină tu treaba, Helmut!

Și am plecat cu pas hotărât. În urma mea, am auzit cum plutonul de execuție a tras câteva rafale  și cei zece evrei s-au prăbușit. Mă simțeam pustiit, devastat, fără rost, viu, dar mort, singur, abandonat. Uram ceea ce făceam, uram statutul meu de ofițer superior în armata nazistă, uram uniforma,  crezul meu politic, evreii, dar și nemții deopotrivă. Uram războiul, uram lagărul, uram mirosul acela greoi de putreziciune, uram moartea , dar, mai presus de toate, uram viața.

Ce este cel mai bine? Să mori sau să trăoești?

 

Aurora Cristea , Lagăr și război

Puse cu băgare de seamă piciorul sănătos pe prima treaptă și se înfipse bine, să nu care cumva să alunece și să-și rupă gâtul. Apoi și-l târșâi pe cel bolnav  pe scară. Repetă mișcarea și coborî încă o treaptă. Începu să sufle tot mai greu  și-i păru pentru o clipă rău că  a plecat de acasă, de la sat.  Stătea acolo atârnat și se gândea la orătăniile  de care grijea și la baba lui. Își înjură muierea, câinele, porcul, vecinii, pe toți îi înjură. Da’ uite că se luminează de ziuă, în curând gara o să se aglomereze, s-or găsi destui derbedei care să râdă de el când l-or vedea. Trebuie să mă iuțesc, mormăi și trase cu coada ochiului împrejur. Văzu un ceferist tuciuriu cu un ciocan în mână.  Se uita la el tuciuriul.  Și uite-l cum se hlizea, dumnezeul mamii lui de ciocănar!

Ce nu-și vedea de treabă? Ce nu dădea la roți? Ce se holba ca boul? Râdea de el cum atârnă acolo ca o haină râioasă pe sârmă. Să-l lase în pace! Nemernicul!

-Tataie, ce ‘mniezo faci? Urci sau cobori? îi aruncă tuciuriul într-o doară. Bătrânul simți batjocura și se înfierbântă și mai tare. N-avea dreptul nimeni să-l ia peste picior  pentru că nu mai are putere! Ce, el n-a fost tânăr?

-Tataie, ești surd ? insistă ceferistul pe același ton șugubăț.

Se ținu tare bătrânul și-l ignoră pentru a doua oară. Trebuia să coboare cu orice preț, chiar de-ar fi să-și rupă oasele.  Își desprinse o mână de pe bară și se agăță de plasa de rafie. Trase de ea cu toată puterea. De-abia o clinti. Trase din nou și din nou, cu îndârjire, apucă și cu cealaltă mână, nu-i mai pasă nici de gâfâieli, nici că durerea din picior  se întețea cu fiecare smucitură. Îl auzea pe tuciuriu cum se hlizește în spatele lui. Las’ că-ți vin io de hac, prăpăditule, las că mă dau io jos, stai numai să vezi, dumnezeii și cristoșii mă-tii, și tu, babo, ți-am zis că nu mă mai țin balamalele, ți-am zis să nu pui atâtea borcane cu murături și zacuscă, ce, n-ajungea halca aia de porc, n-ajungeau câțiva pui?M-am luat io după capul tău prost de muiere, ai zis să tac din gură, că să tac din gură, că io nu știu, gândea bătrânul  și trăgea ca bezmeticul de hălci și borcane.  Îi țâțâia curul, simțea că se sufocă, părea să nu-i pese că va muri acolo, pe scară.

 Bogdan Munteanu, Scări

 

Nu-și amintea să se fi întâmplat nimic  pe parcursul nopții.  Scrisese până târziu, băuse o sticlă de vin  și câteva beri și adormise  cu țigara aprinsă. Îi căzuse  pe dușumea, dar, din fericire, acolo vărsase berea și țigara avusese parte  de moarte naturală.

Avu dintr-o dată certitudinea că urmează să se transforme în fotoliu. Își vizualiză brațele slabe, imaginându-și că se vor rotunji treptat și vor deveni sprijin pentru alte brațe, ale unui posesor viitor ce se va așeza în fotoliu. Își imagina cu groază cum îi vor scoate apartamentul la vânzare și, găsindu-l pe el sub formă de fotoliu, îl vor vinde și va ajunge în posesia unui străin neglijentm care își va vărsa bereau sau vinul pe spătarul său, va face sex ți își va vărsa secrețiile pe tapiseria sa, care nu de mult fusese pielea unui om viu.  Își imagina că va intra, fără-ndoială, în patrimoniul unui individ care nu are niciun fel de simț estetic și prea puțină prețuire față de lucrurile frumoase, cum avea să fie el în postura inedită de fotoliu. Un manelist, cel mai probabil. ” Trebuie să scap de aici”, se gândi cu o teroare care făcu să se încleșteze noile sale mâini, iar unghiile lungi demne de un grotesc record, să îi facă răni în palme.

 

, Spaima

În cafenea nu era multă lume. Grigorescu scoase din geantă  tableta și un moment privi ecranul care se albea, apoi începu să butonze tacticos. În tabelul simplu, numerele de mașini arătau ca niște cifre de inventar, iar sub pelicula verde descoperi înfiorat numărul B-USC-55. Era un Fiat negru, Grigorescu își notă numele și adresa proprietarului.  În strada Popa Petre mirosea a asfalt încins. Ridică geamul și porni aerul condiționat, fără să-si ia ochii de pe poarta de la nr. 11. Telefonul bâzâi de pe bancheta de alături, iar Grigorescu se grăbi să răspundă: ”Am o poză, dar oricum se va duce la mașină, pe care o am sub supraveghere. Nu, dom’ director! E un Fiat negru!”

 

 

Titlu: Cele mai frumoase proze ale anului

Autor: Alexandru Petria

Editura: Adenium

ISBN: 978-606-742-028-9

Nr. pagini: 287

Preț: 33 lei

 

 

Lasă un semn

comentarii

Autor articol: Ruxandra A.

Ruxandra A.
A absolvit Facultatea de Litere din București. E pozar amator și scrie fie poezie, fie proză. N-a publicat nimic deocamdată. Muzica rock e a doua lume în care se refugiază. Prima o reprezintă cărțile.