Mă aflam, vara trecută, la Viena, într-un apartament închiriat, foarte modern decorat şi utilat, de la plită vitroceramică şi cuptor cu microunde până la aparat de cafea cu capsule. Le ştiţi, capsulele alea care arată ca nişte minibrioşe, pe care le introduci în aparat, după ce ai turnat apă, apeşi pe un buton şi gata cafeaua. Iniţial am declarat foarte hotărâtă că eu nu pun gura pe aşa ceva, dar de oboseală, în prima zi, am zis: fie, una singură şi diseară cumpărăm cafea adevărată.
Trebuie să vă spun că, în viaţa de zi cu zi, ideea de cafea de la aparat, cu fise sau fără fise, e pentru mine o oroare. Cafeaua, aceea adevărată, e altceva.
Simbol al lentorii orientale, cafeau presupune, înainte de toate, un ritual. E o parte a acestui ritual pe care noi, băutorii de cafea, n-o prea cunoaştem. Plantatul, recoltatul cafelei, fiecare cu socoteala lui, se fac departe de ochii noştri. Prăjirea – ei, asta o mai poţi vedea, ici-colo, în locuri unde ultimii mohicani ai cafelei, precum celebrul Gheorghe Florescu, mai prăjesc cafea în faţa clienţilor lor.
Dar de-aici încolo putem deveni şi noi parte a ritualului. Acasă, în bucătăria ta, dacă respecţi cafeaua, pui trei-patru linguriţe de boabe în râşniţă, le macini, măsori o linguriţă de cafea măcinată la 50 de mililitri de apă, adaugi un pic de zahăr şi pui ibricul pe foc. Şi aştepţi. Şi aştepţi. Şi deodată spuma aceea maronie, numită caimac, se apropie repede de marginea ibricului, de obicei fix când tu te-ai întors cu spatele la aragaz. Şi e gata. Cafeaua presupune răbdare. Atenţie. Lentoare. Înţelegerea rosturilor. Doar astfel poţi turna în ceaşcă altceva decât un lichid maroniu care te trezeşte: parfumul, savoarea adevăratei cafele.
Dar să revin la cafeaua mea vieneză.
La supermarket, nu mică mi-a fost mirarea ca la raionul de cafea să descopăr vreo 30 de feluri de capsule, întinse pe câţiva metri de rafturi, şi nici un fel de cafea pentru filtru sau măcinată. Care capsule sunt pentru diverse tipuri de aparate, drept pentru care nici capsule nu am putut cumpăra, pentru că nu ştiam ce fel de aparat aveam. Varietatea de capsule cu cafea mi se părea însă neverosimilă. Şi grăitoare pentru gusturile şi obiceiurile omului contemporan.
Într-un articol recent publicat în „Babelia”, suplimentul literar al ziarului spaniol „El Pais”, eseistul Alberto Manguel vorbea despre valorile care definesc „arta cititului”: dificultatea, lentoarea, profunzimea, aflate în opoziţie cu valorile societăţii în care trăim: uşurătatea, viteza, superficialitatea, ceea ce explică, după el, şi numărul redus al cititorilor din ziua de azi. Căci, la fel ca şi cafeaua, făcutul şi consumatul cărţilor presupun ritualurile lor: scrisul, editarea, tipărirea, întâlnirea cu publicul. Apoi, ritualul lecturii, care include creioane, semne de carte, cafea, sublinieri, fişe, meditaţie, relectură.
Dispar, totuşi, valorile specifice „artei cititului”? Să spun totuşi că după vreo trei zile am descoperit, în acelaşi supermarket, undeva, la raionul de delicatese, cafea adevărată, africană, atent prăjită şi măcinată. Probabil mă grăbisem…
Pe 23 aprilie, începând cu ora 17, la Biblioteca Metropolitană Bucureşti, de Ziua Mondială a Cărţii, puteţi fi parte din ritualul facerii cărţii, alături de câţiva editori, scriitori, ilustratori, PR de carte, critici literari. Chiar dacă ne dispar valorile, ce putem să facem e măcar atât: să ne numărăm.
