Angoasă şi fuzionalitate, în “Piesă pentru frate şi soră” de Tennessee Williams

Pe 9 aprilie, pe scena Sălii Mici a Teatrului Naţional, vă puteți bucura de jocul Ioanei Mărcoiu şi al lui , în rolurile lui Claire şi Felice, personajele din Piesă pentru frate şi soră, scrisă de şi regizată de Iris Spiridon.

Laureat al premiului Pulitzer pentru dramă, pentru piesa de teatru A Streetcar Named Desire (Unfront_piesapentrufratesisora tramvai numit dorinţă) în 1948 şi, ulterior, pentru piesa Cat On A Hot Tin Roof (Pisica pe acoperişul fierbinte) în 1955, scrie The Two Character Play (Piesă pentru două personaje sau Piesă pentru frate şi soră) în 1973, piesă care nu a fost primită cu urale şi ovaţii nici de public şi nici de critici. De la marile sale succese din anii 40-50 și până în anii 70, stilul lui Tennessee se schimbase foarte mult şi, deja, spre sfârşitul carierei, începuse să exploreze adâncimi ale sufletului uman, simptome psihotice a căror existenţă şi cauză socială nu se grăbea nimeni să le recunoască şi mai ales îmbrăţişeze.

Piesă pentru frate şi soră ne aduce pe tava de analiză un caz de fuzionalitate, asezonat cu o puternică angoasă. Piesa-în-piesă spune două poveşti paralele ca fir epic, dar care se întrepătrund temporal: un frate şi o soră pe scena unui teatru care pun în scenă pentru un public fictiv o piesă despre un frate şi o soră. De la bun început, ne sunt prezentate două personalităţi deviante, cu pronunţate obsesii şi nenumărate vicii, şi pe măsură ce înaintăm descoperim ce i-a adus pe cei doi în starea de contopire a sufletelor lor, devenind un micro-organism complet separat de restul lumii prin frică.

Mă opresc aici din a dezvălui restul de conţinut pentru că merită să-l descoperiţi singuri dar continui cu câteva impresii ce mă fac să vă recomand cu căldură această experienţă teatrală.

Chimia celor doi actori este incredibilă şi te fac să simţi aproape fizic trăirile personajelor de fuziune şi frică. Din punctul meu de vedere, Ioana Mărcoiu aduce la viaţă o Claire fabulos de autentică, interpretează rolul ca şi cum s-ar identifica cu personajul la un nivel foarte intim. Prin  gesturi, mimică şi inclusiv prin mişcările ochilor, ne este prezentată o Claire în toată măreţia ei psihotică. o completează perfect şi dă dovadă de spontaneitate şi capacitate mare de improvizaţie, atunci când momentul o cere. M-a impresionat mult şi decorul, mai ales pentru că a fost neaşteptat să descopăr mult după începerea piesei existenţa lui. Acesta intră în scenă abia la debutul piesei fictive şi este schimbat la finalul fiecărui act, moment în care actorii revin în piesa cadru pentru a-l modifica chiar ei, prin câteva mişcări simple şi foarte naturale.

Vizionare plăcută!

Lasă un semn

comentarii

Autor articol: Eli Teoharie

Eli Teoharie
Masterandă în psihanaliză, Eli este activistă culturală și susținătoare a proiectelor independente. Scrie despre ce-i place (muzică, teartu, cărți) și doar când are chef.