Andreea Dascălu: un artist adoptat de Iași, cu o stea „caldă”

Pe Andreea Dascălu am cunoscut-o la o expoziție de arte vizuale, în Piața Unirii din , prin 2013. Tocmai se terminase vernisajul unei expoziții de grup, prezentat de criticul de artă Petru Bejan; erau expuse lucrările noii generații de artiști plastici, adunați sub egida Uniunii Artiștilor Plastici (UAP) . Mă duceam de la un tablou la altul, încercam să văd dincolo de ceea ce era la propriu arătat și să comunic cu autorul. M-am oprit la o lucrare mai mult de cinci minute. Prof. Petru Bejan m-a întrebat de ce tocmai acolo și i-am răspuns că   m-a intrigat. Un tablou de mărimi impresionante dăruia privirilor un urs de pluș, exact așa cum îl aveam în copilărie; acel urs nelipsit din casele și poveștile noastre, dar peste el era aruncată o pată de un roz diafan, ca și cum autorul s-ar fi supărat la sfârșit pe candoarea pe care-o inspira ursul de pe pânză. Întregul tablou îmi crea impresia unei reîntoarceri în timp și contextualizarea ursului de pluș în maturitatea socială a fiecăruia dintre noi.

Cum privim un tablou? Cum prețuim un artist?

Obișnuiam să merg la expoziții și vernisaje, mai ales că prof. Petru Bejan mi-a inspirat anumite feluri „de a vedea un tablou”. Ne povestea despre culori, tablouri, îndemânare, artiști, aruncarea culorilor pe pânză, critica de specialitate în artele vizuale, încât ne lansa de fiecare dată provocarea de a cerceta și singuri notele particulare ale artiștilor vizuali. După cursuri și între cursuri, trăgeam o fugă până la galeriile din oraș, unde mai tot timpul se întâmpla să fie expuse noi invitații la reflecții. Adevărul este că, odată ce intri în lumea lor, ajutat și de câteva date dobândite în procese de studiu academic, privești cu alți ochi, intri cu o privire educată.

Andreea Dascalu 2

Andreea Dascălu

După ce criticul de artă mi-a recomandat să mă apropii de artista al cărei tablou mi-a picat cu tronc, am urmărit-o, i-am furat timpul într-un interviu (mai mult pentru pre-documentare), am încercat să aflu despre felul ei de a vedea lumea și despre cum ajunge să umple lumile goale din imaginație cu conținut, culoare, poveste și sens. Andreea este genul de artist care pictează cu sufletul, pe care-l trece printr-un fel de purgatoriu al lecturilor din zona psihologiei analitice și a psihanalizei. Își conturează lumea prin emoția pe care i-o suscită analiza lumii înconjurătoare. Dacă apuci să o ții de vorbă și o întrebi despre tinerii de astăzi, despre felul lor de a crea lumi proprii, afli că ne-am cam pierdut în capcanele globalizării și ale tehnologizării. Andreea intră în atelierul de lucru ca într-un refugiu de unde iese glorioasă, cu frământările interioare „epuizate” pe pânză. Nu știu încă dacă intră în pielea artistului nemulțumit din care se simte confortabil să nu mai iasă; artistul nemulțumit este parcă, mai aproape de adevăr, pentru că-și petrece sentimentul acesta într-o continuă creație. „Pata” din creațiile semnate de Andreea Dascălu revine și provoacă. Aproape că devine ostentativă ideea pătării, pe care o primesc ca pe o răzbunare artistică față de preamultul din creație: de parcă vinovăția de a-ți fi expus lumea interioară te urmărește, în loc să te cuprindă liniștea. Imediat după ce am făcut cunoștință cu frumosul din munca Andreei, m-am dus cu gândul la Jackson Pollock, care are stilu-i caracteristic de a picta cu „aruncături de găleți cu vopsea”. Nu m-aș fi dus până acolo dacă nu vedeam și un contrast destul de puternic între cei doi: unul poate fi tradus prin puterea culorii, iar celălalt (Andreea) poate fi asociat cu sensibilitatea și delicatețea culorii. O culoare sau o formă poate să rănească privirea sau poate, la fel de bine, să o „vindece”. Asta fac culorile Andreeei – te vindecă de propriile animozități cu prea-evidentul, cu stridentul. Când „citesc” tablourile Andreei, ajung să-mi creez lumi posibile asemenea unor case-pastel. Îmi imaginez, de exemplu, că pentru fiecare casă dintr-o anumită poveste, există o culoare predefinită de la care nasc alte „subculori”, adică ceea ce noi numim nuanțe. Așa se nasc nuanțele, poate, din dorința noastră de a nu trece de tot granița unui lucru, de a rămâne în aceeași zonă de interes și imaginație, dar sub alte stele. Andreea are multe stele, iar una dintre ele generează, culmea, căldură (!). Căldura ideilor ei vine din profunzimea poveștilor din viața ei, cărora le dă haine diverse, le încalță în pantofiori de cristal, le parfumează și le trimite la întâlniri cu alte povești de viață. Dar nu înainte de a se asigura că celelalte povești au neapărat ceva din sensibilitatea lumii.

Drumul Andreei se leagă foarte mult de oamenii frumoși din Iași. Fără a intra prea mult în detalii, sunt sigură că artiștii cu și fără diplomă din jurul ei au existat cu un motiv: să o ajute să crească, să îi dea aripi ca mai apoi să o re-primească în cercul lor ales. Știu că iubește Iașul, dar că duce dorul cochetului Fălticeni al lui Irimescu. A crescut pe lângă marele sculptor, a fost ținută de el pe brațe și cred că întâlnirile-i deloc întâmplătoare i-au pus o stea norocoasă. Dincolo de asta, mă feresc din a spune aici cât de greu îi este unui artist vizual să intre pe piață prin propriile puteri, prin talent (pe care nu i-l fură nimeni!) și recomandări sincere. Galeriile de artă mari funcționează pe baza unor reguli stricte, iar criticii de artă se împart și ei: buni și răi. Depinde de steaua ta pe mâna cui te dai sau pe mâna cui „îți permiți” să mergi.

 

Lasă un semn

comentarii

Despre autor

Corina Giurgia
Ambasador & Editor SB @ Iași

Licențiată în Jurnalism şi Ştiințe ale Comunicării, cu un masterat în Filosofie Aplicată şi Management Cultural, continua căutările în lumea oamenilor frumoși. Iubește Iaşul, cu întâmplările şi străzile pe care se plimbă încă scriitori şi poeți adevărați. Dependentă de ploaie, cu o obsesie pentru umbrele. Ambasadoare SemneBune la Iași. O găsiți și pe blogul personal: http://jurnalistacum.blogspot.ro/

Număr articole publicate : 62