Revista presei culturale – 16-06-2014
Cincisprezece povestiri foarte scurte ce pot fi citite online, recomandări pentru lectura în metrou, un volum despre simţul umorului pe vremea Imperiului Roman, cum să citeşti şi să înţelegi Ulise, de James Joyce, şi un experiment într-o librărie devenit carte – iată recomandările de azi, după ce am răsfoit presa literară a lumii.
Fanii prozei scurte – dar cu adevărat scurte – găsesc pe huffingtonpost.com 15 povestiri care pot fi citite în mai puţin de o jumătate de oră. „Twitter fiction sau povestirile de şase cuvinte au pătruns deja în lumea literară, dar conceptul povestirilor foarte scurte nu este chiar nou. H.P. Lovecraft şi Lydia Davis au scris în stilul care avea să devină cunoscut drept flash fiction” – astfel începe articolul amintit, după care ni se oferă câteva informaţii despre cele 15 povestiri, care sunt mai lungi de şase cuvinte, dar sunt tot foarte scurte şi pot fi citite foarte repede. Textele au fost selectate din reviste literare, iar articolul oferă propoziţia de început şi link către ele.
**
Pentru că tot începe sezonul vacanţelor şi se înmulţesc ştirile uşoare, m-am oprit şi eu asupra uneia de acest fel, de pe express.co.uk, în care autorul recomandă ceea ce el consideră a fi cele mai bune cărţi de citit în metrou, tren sau orice alt mijloc de transport cu care mergi la lucru. Cu alte cuvinte, ce carte ai putea savura dimineaţa la şapte, înconjurat de o mulţime de adormiţi. Şi mi-a atras atenţia primul titlu din listă: Maestrul şi Margareta, de Bulgakov. Potrivit celui care a scris articolul, suprarealismul din poveste este atât de puternic, încât poate face ca lumea din jur să dispară. În aceeaşi listă am găsit Particule elementare, a lui Michel Houellebecq… iar pe celelalte vă las să le descoperiţi singuri. Dar cel puţin aceste două recomandări sunt interesante pentru contextul amintit, cu toate că eu nu pot citi nimic în metrou, de exemplu.
**
O primă recomandare de carte am ales de pe newstatesman.com: Laughter in Ancient Rome, de Mary Beard. Foarte pe scurt, ideea de bază a cărţii ar fi următoarea: în Roma antică, umorul era o problemă de viaţă şi de moarte; să râzi într-un moment nepotrivit sau să spui o glumă nelalocul ei într-un moment la fel de nepotrivit… era un lucru la care trebuia să meditezi înainte de a-l face. „Într-o seară, la o cină de la palat, câţiva nobili neliniştiţi l-au întrebat pe împăratul Caligula de ce râde atât de cu poftă. „Râd doar la gândul că aş putea doar să pocnesc din degete şi capetele voastre ar cădea!” Recenzia continuă cu detalii de acest fel şi cu poveşti interesante de pe vremea Imperiului Roman, o recenzie destul de stufoasă, de altfel, care merită citită. Poate că, într-o bună zi, vom găsi cartea tradusă şi la noi.
**
O altă prezentare de carte, mai degrabă o explicare a ei, am găsit pe thenation.com. De data aceasta, nu este vorba despre o noutate editorială, dimpotrivă, este un volum foarte cunoscut şi încă destul de controversat: Ulise, de James Joyce. Şi spun controversată pentru că în continuare Ulise este o carte despre care mai mult se vorbeşte decât este citită, aşa cum spune şi autorul articolului de pe thenation.com, James Longenbach, critic şi poet american. Şi recomand acest articol lung şi complex pentru că oferă o perspectivă nu neapărat inedită asupra celebrului roman, ci cuprinzătoare şi explicită, care îi poate ajuta pe unii să îl citească sau să îl ducă până la capăt, pentru că sunt foarte mulţi care doar au început Ulise şi l-au abandonat…
**
Închei astăzi cu o altă recomandare, un volum care mi s-a părut de reţinut mai mult prin întrebările pe care le ridică şi prin discuţiile pe care le poate provoca, pentru că toate ar aduce în prim plan un aspect de care ne lovim în ultimii ani: cât de mult mai citesc oamenii şi cum îşi aleg lecturile. Cartea despre care spun este The Shelf: From LEQ to LES: Adventures in Extreme Reading, de Phyllis Rose, iar prezentarea ei am găsit-o pe newyorker.com. Autoarea volumului amintit se opreşte într-o librărie din Upper East Side, New York, alege oarecum la întâmplare un raft şi ia la rând cărţile de pe el, vorbind despre ele, despre alăturarea lor, uneori fericită, alteori mai puţin, despre felul în care ajungem la anumite cărţi, despre unele cărţi foarte bune care ne scapă… şi aşa mai departe, un experiment interesant, cum spuneam, prin întrebările pe care le generează. Detalii mai multe şi mai atrăgătoare decât ce am spus eu, pe newyorker.com.
Aceasta a fost revista presei literare internaţionale, până data viitoare, urmăriţi recomandările de carte de pe SemneBune şi alegeţi cel puţin una pe săptămână, doar nu vreţi să faceţi parte din statisticile despre cei care NU citesc.
