Într-o discuție recentă cu un prieten, spuneam că în lecturile mele conduc detașat cărțile din alte culturi, traducerile din alte limbi, nu cărțile unor scriitori români. Pe de o parte, pentru că există mult mai multă literatură tradusă decât literatură română – și e normal, lumea asta e mare, chiar dacă s-ar scrie mai mult la noi, tot nu ar avea cum să se ajungă la un echivalent cantitativ cu tot ce se scrie în lume. Pe de altă parte, a existat o vreme când renunțasem să citesc literatură română contemporană. Nu pentru că era proastă, ci pentru că, pur și simplu, nu mă mai regăseam în poveștile din literatura noastră și nu mai găseam în ele ceea ce căutam. Pentru că acestea cred eu că sunt motivele pentru care citim ficțiune, întrucât la acest gen mă refer acum.
După un timp, însă, pe măsură ce literatura noastră s-a diversificat, s-au publicat tot mai multe cărți și au apărut tot mai multe nume de scriitori noi, am început să mă apropii din nou de ea. Și am descoperit câteva voci literare foarte bune. Au existat și dezamăgiri, dar e normal, la urma urmei, nu are cum să-ți placă tot ce citești. Și spun toate acestea pentru că mi s-a întâmplat să am discuții cu prieteni care spuneau: eu nu știu ce să citesc de la noi, sunt atât de mulți scriitori noi, nu am auzit de ei, nu știu cum scriu, l-am încercat pe x, dar nu mi-a plăcut, y e vulgar, mulți scriu doar despre comunism șamd. Am trecut și eu prin astfel de faze și a fost o vreme când simțeam nevoia de un soi de îndrumare, de o cheie de lectură, de ceva care să mă ajute să selectez. Până mi-am dat seama că nu există așa ceva. Poți cel mult să găsești niște oameni în ale căror recomandări ai încredere și ideal este să nu pornești lectura cu anumite așteptări, ci să fii deschis la ce ți se oferă; și să renunți la comparații cu scriitori străini.
Recent, s-a iscat o polemică pe FB, pornind de la romanul Copilăria lui Kaspar Hauser, al lui Bogdan-Alexandru Stănescu, roman contemporan despre care s-a spus că ar conține o reprezentare exagerată a minorității rome, prin intermediul unor personaje. Nu vreau să aduc aici polemica respectivă, îmi amintesc doar că au fost persoane care au contestat meritele literare ale cărții fără să o fi citit de fapt, bazându-se doar pe câteva citate scoase din context. Mie mi-a plăcut foarte mult romanul în cauză și în continuare îl consider unul dintre cele mai bune citite în ultimii câțiva ani. Dar, pentru că tot a revenit în actualitate literatura română contemporană, m-am gândit să recomand cărți ale unor scriitori români care mi-au plăcut. Ordinea în care o să vorbesc despre ele este aleatorie, nu reprezintă un top de niciun fel.
Încep astăzi cu Rezervația, de George Cornilă. Mărturisesc că am avut o reținere când m-am apucat de ea, pentru că mie nu-mi place proza scurtă. De fapt, nu cred că e corect spus nu-mi place, e mai degrabă un handicap al meu, am ajuns la concluzia că nu știu să citesc proză scurtă. Sunt foarte puțini scriitori de proză scurtă de care m-am atașat. De data asta, însă, am avut o surpriză plăcută.
Volumul lui George Cornilă este compus din trei nuvele, care sunt un fel de povestiri mai lungi. Prima nuvelă, Rezervația, care dă și titlul cărții, mi-a plăcut cel mai mult. Este un fel de încercare de a recrea pe pământ faimoasa Grădină a edenului, încercare pusă într-un context realist, care duce la un mix de fantastic și realism, cu o notă de umor. Nu voi intra foarte mult în detalii (nu fac asta când vorbesc despre o carte, să nu stric plăcerea celor care nu au citit-o încă) spun doar că mi s-a părut o idee foarte faină, inclusiv contextul, dar cred că ar fi mai bine valorificată într-un roman. Probabil că o nuvelă nu-ți oferă spațiul necesar să aprofundezi unele personaje, să accentuezi atmosfera, să construiești mai mult în jurul Grădinii în sine. Chiar cred că ar fi interesant un roman, pornind de la nuvela asta.
A doua nuvelă, O vară cu Misha, trece într-o altă notă, o altă lume, e centrată pe un personaj în formare, un elev timid, cu probleme de stimă de sine, în raport cu o fată frumoasă, alunecoasă, care este cumva opusul lui. Mi-a plăcut și asta, deși o plasez pe locul trei, dacă e să fac un top al nuvelelor din volum. Probabil că mulți o să ne regăsim într-un fel sau altul în personajele de acolo, în momentele prin care trec și care le marchează traiectoria. Inocența unei vârste, naivitatea aceleiași vârste, iubirile ratate din adolescență, tușele pe care le resimțim în comportamentul nostru mai târziu în viață, urmare a prieteniilor și a relațiilor din acei ani.
A treia nuvelă, Trecerea iernii, îmi pare și ea un punct de plecare foarte bun pentru un roman. Cel puțin așa văd eu, poate că tocmai din cauza atracției mele pentru roman ca gen. Obosit și sătul de diverse, personajul își pune viața pe pauză și își ia un an sabatic, pe o insulă pustie. E și aici o căutare de sine, poate o încercare de regăsire a sinelui, oricum, o întoarcere spre interiorul omului, o desprindere de toate lucrurile care ne distrag și care ne consumă, până la urmă, chiar dacă până la un punct luptăm pentru ele. E foarte interesantă ideea asta de izolare absolută, de analiză a simțirilor, de interacțiune cu mediul și atât. Cu toate că îmi pare un pic dusă la extrem, pentru că personajul nici măcar nu citește știrile, absolut deloc, deși i se dă posibilitatea asta. Dar, la fel ca în prima nuvelă, cred că e nevoie de mai mult spațiu pentru aprofundare. Nevoia mea de roman, de poveste mai lungă…
Dar toate trei nuvelele sunt foarte, foarte faine, e o lectură plăcută, lejeră, deși nu se citește într-o zi, pentru că dai de niște idei la care simți nevoia să te oprești și să meditezi. E meritul unei cărți bune, la urma urmei. Temele abordate și simbolistica personajelor sunt universale, nu e o carte ancorată în spațiul românesc, sunt povești pe care cred că le poate citi oricine, din orice colț de lume, fără să se lovească de vreo barieră locală de înțelegere. Și asta mi-a plăcut mult. În plus, în ciuda seriozității (să-i zic așa) ideilor, lipsește încrâncenarea, atmosfera e foarte bine echilibrată cu câteva note comice, cu un umor subtil.
