Pasquale îşi mărturisi păcatul în faţa statuii ce-i smălţuia evlavia ruginită cu praf de marmură desprinsă din sine-şi, temperându-i alunecarea spre pierzanie. Complice cu podeaua, îngenunche ascunzându-şi faţa în palmele secate de albiile vieţii şi ale inimii, pentru a face loc ziguratelor înălţate din rotulele celor dispăruţi conjunctural, la margini de turnire împodobite cu petunii, trandafiri galbeni şi batiste albe fluturate de domniţe uşuratice.
Dacă ar fi plantat în grădină câte un suspin, ar fi putut să-şi cânte mazurcile la umbra lor, la fel de înceţoşat ca patima ce-i legase ochii cu eşarfă de mătase neagră. Încătuşându-i trupul cu atingeri suave de corsete, cu mângâieri silabisite în şoaptă, la ceas şi în loc de taină, fiica şambelanului îi pârjolise inima cu săruturi cadrilate ce-l surghiunise pe un atol pictat de un artist flamand pe o pânză fără rame.
– Oh, iartă-mi făptura de nelegiuirile ce-o vor îngropa la porţile Iadului, ucisă de propria-mi ură faţă de dragostea ce nu mi-a fost dat s-o trăiesc! Loveşte cu tălmăcită îndurare-n hâda-mi fiinţă-nroşită de sângele revărsat din pocalul ursitoarei ce mi-a prezis nenorocul! Mântuieşte-o, ca să mă pot întoarce la sfârşit de lume în picioare, chiar de voi fi călcat de tălpile ocnaşilor şi sfârtecat de colţii demonilor, sau ia-mă, ia-mă acum, când încă mai respir prin pori fiinţa-i părăsită de viaţa pe care i-am curmat-o cu mâinile mele, orbit, vai, de gelozie, fiindcă i-am aflat buzele sărutate şi gâtul adorat de întâmplarea cu nume de paj!
Îşi lăsă fruntea grea pe soclul îngheţat de mărturisirea ce-l punea în rândul perdanţilor înveliţi în ţiplă pentru a fi vânduţi ca sclavi la curtea lui Belzebut, unde onomatopeele înfloreau în colţi de gheară vârâtă pe gâtlejuri căptuşite cu smoală şi catran. Din colţul gurii, un firicel de salivă îşi urma drumul opintindu-se în firele de barbă, pentru a se opri, imponderabil, preţ de o efemeridă prinsă-n dansul nupţial, mâinile i se desprinseră şi alunecaseră în gol, iar ochii i se pierduseră în căutări de pleoape uşoare care să-i umbrească lumina pe care o iubise atât de mult, apoi, cu un ultim efort privi statuia ce-i ţinu loc de catapeteasmă şi muri, fără să fie plâns de nimeni, în afară de statuia ce slobozi din ochi, o lacrimă de marmură.
text de Marius Gabor
–
Marius Gabor este Best of la categoria proză scurtă din recent încheiatul IDC IV.
sursa foto aici