Așteptam de ceva vreme să primesc cartea lui Radu Cîrstea Ratzone, iar vizitele pe blogul tânărului poet m-au făcut să fiu și mai nerăbdătoare. Nu pot să spun că sunt o fană înfocată a poeziei care se publică azi în România, dar e drept că sunt unele excepții care te lasă înmărmurit. Cred că e important să găsești mici bucăți din tine în rândurile proaspete cu miros de hârtie nouă. După ce treci de studiul coperții, a titlului, a texturii hârtiei (tot citind, înveți să apreciezi și calitatea acesteia), nu-ți rămâne decât să te afunzi.
Apropo de titlul Sunt un gunoi, sunt un nimic, nu văd niciun motiv pentru care să nu încerci măcar să răsfoiești cartea înainte de a-ți da cu presupusul, că e așa și pe dincolo. Nu mi se pare un titlu care nu atrage atenția, dimpotrivă.
De ce i s-a pus un astfel de titlu? Titlul este, în ceea ce mă privește, suma totală a stărilor care stau ferecate între paginile cărții. Unii aleg titlul înainte să scrie câteva rânduri, construindu-și astfel ”rețeta”, și alții îl stabilesc printr-un calcul coerent al trăirilor. Substantivul gunoi prezent în titlu provoacă repulsie, de regulă asta e părerea oamenilor exagerat de optimiști care văd totul în cea mai orbitoare lumină a zilei. Să ținem cont însă că este nevoie de întuneric pentru a ieși la lumină, și pentru a distinge nuanțele. Lumina aia îmbibată de o fericire uleioasă care, aparent, înlesnește funcționarea individului ca spirit, nu face decât să exercite o situație facilă a existenței.
Trebuie să luăm în calcul că, dacă ai un coș de gunoi plin, înseamnă că ai avut ce să arunci, bune sau rele. Individul cu un sistem propriu de reciclare, se aruncă gunoiul, dar de fapt nu se aruncă nimic. Se transformă. Eternul ciclu viață-moarte despre care ne-au învățat copiile proaste ale înțelepților la școală.
Stilul lui Ratzone este digerabil pentru cititorul care are impresia că el este de fapt autorul. Nu este digerabil pentru cei fericiți și murdari de noroiul cavernos al marilor speranțe. Versurile lui Ratzone sunt potrivite zilelor ploioase, în care materia se dezintegrează. Se simte o permanentă stare limfatică a secționării simțurilor. A ideilor. Debutul lui Ratzone ar trebui să bucure poezia de astăzi, în ceea ce mă privește. Sau poate n-ar trebui să bucure, ci doar să fie simțită.
Poeziile lui Ratzone sunt bune de citit și răscitit, genul de poezie care îți taie greața obișnuită a zilei pe care ești obligat s-o trăiești , genul de gânduri care parcă au fost scrise exact pentru tine. Antidotul în zilele fără gust. Genul de poezie pe care o scoți des din bibliotecă, o analizezi și te imprimi atât de bine în fiecare cuvânt, încât ajungi s-o cari în geantă după tine. Peste tot. Eterna reîntoarcere la cărțile care au furat bucăți din tine. De fapt, între orice sau oricine îți fură bucăți din ceea ce ai, se formează un soi de înțelegere mutuală, care îți permite să te mai întorci din când în când, semn că nimeni n-a fost abandonat, nici locul, momentul, cartea, omul.
Poeziile lui Ratzone se încadrează în acest tip de literatură-sipet, păstrând oamenii care au citit-o.
rezumat
spune-mi scurt
o poveste lungă
acoperă cu ea
distanța dintre noi
lasă urmele să-și păstreze mirosul
sub acoperirea lor
iar dacă întrebi
de ce am îngropat detaliile
să știi că ele m-au îngropat pe mine
și m-au îndepărtat
noi doi suntem detalii
pe un ocean vopsit cu tunul
nimic în minte
memoria
e un foc care arde singur
și se stinge
dacă este ajutat
dar toți își pun mâinile
să le încălzească
iar focul
un subnutrit
care povestește drama
unui stâlp de lemn
într-un tunel ordinar
Autor: Radu Cîrstea Ratzone
Titlu: Sunt un gunoi, sunt un nimic
Editura: Karth
ISBN: 978-606-93530-8-0
Nr. pagini: 87
An apariție: 2014
Preț: 15 lei
sursa foto
