Nu mă salva!

Cu ceva timp în urmă, am văzut trailer-ul unui film despre patru oameni care, întâlnindu-se în noaptea de anul nou pe acoperișul turnului sinucigașilor, se incomodează unul pe celălalt, ajung să se cunoască și, aproape fără să-și dea seama, se salvează reciproc – cel puțin pentru noaptea aceea. Mi s-a părut foarte interesant, mai ales că „acțiunea” se petrece în Marea Britanie și totul poartă amprenta umorului sec british-like. Cel mai mult m-am bucurat să aud că filmul are la bază romanul lui Nick Hornby cu același titlu: A long way down sau Adio, dar mai stau puținadio-putin240

Romanul lui Hornby are la bază o idee practică despre viață: consolarea pe care, psihologic vorbind, o primesc oamenii atunci când află că nu sunt singuri, că și ceilalți vin cu un bagaj, are un efect aproape terapeutic. Deși nu te ajută ei să-l cari – conștiința existenței bagajului, de ambele părți, schimbă total percepția despre greutatea bagajului propriu.

A long way down este povestea a patru personalități cu totul și cu totul diferite: un prezentator TV de cincizeci de ani, o mamă casnică ce îngrijește un fiu bolnav, o tânără – fiica ministrului educației și un muzician american venit la Londra cu iubita sa. Este bine știut faptul că noaptea de revelion este noaptea cu rata cea mai mare a sinuciderilor și nu numai, există și o clădire specială destinată acestei… „misiuni”. Astfel că, în noapte dintre ani, îl găsim pe Martin și „iubita” sa sticlă de scotch șezând pe marginea acoperișului turnului sinucigașilor, nehătărât dacă să se arunce sau nu. Cât timp meditează la viață sau mai degrabă la sensul vieții, apare Maureen – sigură de ceea ce vrea să facă, însă lipsindu-i curajul – nu mai vorbim despre faptul că sinuciderea nu este ceva ușor de făcut atunci când ai companie. Cât cei doi încearcă să stabilească o ordine, noi facem cunoștință cu Jess – o adolescentă neînțeleasă (se putea altfel?!) – pe care ceilalți doi o opresc și astfel începem să aflăm ce caută fiecare dintre ei pe acoperiș. Fiindcă atunci când se strânge „gașca sinucigașilor” la povești singurul lucru care lipsește este pizza, JJ – muzicianul american ratat – este livratorul delicatesei favorite și potrivite pentru orice situație.

„Nu mă prea mă pricep eu la starurile engleze de televiziune, dar m-am prins. Dacă Martin era Regis, păi, atunci Penny era Kathy Lee. Regis – varianta engleză i-o trăsese lui Kathy Lee – varianta engleză, după care se evaporase ca să se omoare. Haioșenia naibii, trebuie să recunoașteți.”

 

Nick-Hornby

Farmecul acestei povești constă în faptul că ajungem să cunoaștem personajele prin prisma a ceea ce gândesc, observăm punctul de vedere a fiecăruia despre celălalt și lipsește cu desăvârșire naratorul omniscient și omniprezent. Deci, opinia pe care o avem despre Martin, Maureen, Jess și JJ ne aparține. Fiind atât de diferiți, modul de relaționare este diferit și, desigur îî vom percepe și înțelege în mod diferit. Astfel că, se relevă un alt talent al lui Hornby, acela de a asigura diversitatea în poveștile sale. Personajele par atît de reale și atât de imperfecte, încât, identificarea cititorului cu unul sau chiar cu toate este un lucru foarte ușor de realizat. Ajungi să-i îndrăgești pe toți patru și îi urmărești cu atenție în timp ce se înfiripează dorința ca ei să nu se arunce de pe acel acoperiș: nu în noaptea dintre ani, dar nici pe măsură ce evoluează povestea și îi regăsim, periodic, în acel loc.

”Constat că nu-mi trebuie mult să mi se pună pata pe yankei. Știu și eu lozincile de rigoare – că sunt prietenii noștri și că ei respectă succesul, acolo la ei, spre deosebire de indigenii ingrați din nasulia asta de țară afurisită, însă genul acesta de gargară sclifosită mă calcă efectiv pe nervi. Păi, să-l fi văzut numai ce moacă avea! De parcă ar fi venit pe acoperiș ca să-și promoveze ultimul film. Când, de fapt, el arsese gazul degeaba pe la Archway, livrând pizza la domiciliu.

Vrem să auzim și noi versiunea ta, a zis Jess.

Nu există nici o versiune „a mea”. Am fost un dobitoc notoriu, iar acum o să plătesc cu vârf și îndesat.

– Vasăzică nu vrei să te aperi? Doar ești între prieteni aici, a zis și JJ.

Ha, ea, prietena mea?!? Asta, care m-a scuipat adineauri?!? i-am întros-o eu.

Oh, termină cu copilăriile, a spus Jess.

Pe mine, mă scuipă toți prietenii. Dar nu mă atac dintr-atâta.

Poate că n-ar strica, totuși, s-o faci. Dacă exact asta urmăresc prietenii tăi?!

Dacă m-aș ataca din orice fleac, a pufnit Jess, n-aș mai avea nici un prieten.”

Devine evident că, poveștile de viață a personajelor lui Hornby, a oricărora dintre ele sau poate a oricărui om, ar putea deveni un motiv pentru sinucidere. Totuși, Hornby găsește o soluție și dă o lecție de viață importantă: sensul vieții sau motivul pentru a trăi nu se găsește întodeauna în exterior (familie, copii, job), ci forța de care este nevoie pentru a continua un drum în genere anevoios se află chiar în noi înșine. Problemele sunt atât de mari pe cât le percepem noi, iar vinovăția, sentimentul de inutilitate sau jena, cresc proporțional cu momentele de singurătate și deci cu sentimentul de inadecvare simțit în raport cu societatea. Odată ce înțelegem că viața ideală nu are aprope nici o legătură cu cea reală și reușim să coborâm standardele – totul devine mai ușor de suportat.

Poate v-ați închipuit că acest roman este unul despre cum să obții fericirea, despre cum oamenii se salvează de gândul de a-și lua viața și – găsind un sens nou și extraordinar al vieții – devin mai fericiți, cu fiecare etaj coborât până jos. Sigur, ar putea fi așa. Până la urmă, de ce nu? Însă, ideea importantă care trebuie reținută este aceea că etichetele sau judecățile, propriile așteptări și autocritica, percepțiile asupra diverselor evenimente și modul intern de a conține experiențele prin care trecem au un impact major asupra alegerilor noastre. De cele mai multe ori, avem nevoie de un mic push – nu de pe acoperiș!

Nick Hornby, Adio, dar mai stau puțin, 2014.

sursă foto aici

Lasă un semn

comentarii

Despre autor

Isabela
Editor SB

Isabela este absolventă a Facultatății de Psihologie din cadrul Universității București și vede cititul ca o formă de terapie, la fel ca și dansul, muzica sau fotografia. Funcționează pe principiul: avem nevoie doar de puțină frumusețe. Zi de zi. Puțin câte puțin. Peste tot.

Număr articole publicate : 40