Miros de roșcată amară iese din tipar

Marți, 25 Martie 2014, orele 19:00,  în librăria Cișmigiu se va lansa volumul de povestiri scandaloase „Miros de roșcată amară” de Dan Alexe.

Autorul are „și alte povestiri scandaloase” – nu doar ca subtitlu – ci și ceva subtilități ale gândurilor care se nasc înainte de culcare, nu doar picanterii de sub lenjerii intime. Inimi frînte dimineața? Rămâne de văzut (dar mai ales de citit). Cu amabilitate, Dan Alexe ne-a declarat:

SB: Volumul de povestiri sunt de fapt povești, este autoficțiune?  
D.A.: Dacă sunt lucruri trăite? Interesantă întrebare… Dar dacă personajul meu era un serial killer m-ați fi întrebat același lucru? Pentru ce sexul pare mai inocent decât crima în literatură? (Ca să nu mai zic că am în carte și niște crime presărate acolo, din loc în loc…) Realismul in literatură stă însă doar in coerența limbii folosite. Literatura, azi, nu mai transmite mesaje, sau, dacă o face, e pentru că totul a devenit mesaj. Am revenit, in mod neașteptat, la ontologia structuralistă: în genul de literatură pe care îl practic eu în volumul acesta, paradigma sexului e structurată ca un limbaj. Din perspectiva asta, da, e autoficțiune, pentru că eu mă identific în primul rând cu limba. O poveste nu e bine redată dacă nu conține în același timp o reflecție asupra limbii. Mă regăsesc în fiecare vocabulă de acolo.

SB: Poate fi un Ghid cardio de amor cu umor?
D.A.: Eu sper că e, însă cu accentul pe umor, care e partea cea mai interesantă a amorului. Sigur, am cunoscut și cupluri care trăiesc în posomoreală, dar e mai bine să știi să te desparți glorios și exuberant, decât să te târâi morocănos în cuplu. Uneori, un ghid al despărțirii e mai util pentru karma decât un ghid al seducției. Dacă spunem că am scris un îndreptar, atunci e mai degrabă un îndreptar al despărțirii, care până la urmă e ceea ce ne rămâne. La urma urmei, și în literatură e la fel: ne amintim mai degrabă sfârșitul textului și îl savurăm dacă e reușit, după ce am căutat avid să nu îl anticipăm.

 

Jumbo-Cismigiu-Dan-ALexe

Mai jos, un fragment din:

Saskia și o rățușcă

Am iubit odată o femeie cu care nu știam cum să ne zicem și să ne strigăm. Stăteam in Bruxelles, într-o casă mare cu pescăruși mutanți pe acoperiș, bestii obeze ce fugeau tropăind greoi pe țigle, chirăind în ploaie, și care mâncau mizerii din streașină înainte de-a se mânca între ele. Casa aia cu pescăruși unde am trăit câteva luni cu Saskia Cunninklings era atât de mare, cu cotloane obscure și hămesite, ce nu figurau în cadastru, încât, când voiam să ne luăm de mână sau să ne batem, trebuia să ne căutăm bâjbâind ore-n șir, pentru că, neștiind cum să ne strigăm unul pe altul, evitam să ne chemăm.

Când începi o relație cu o femeie, dacă nu îi găsești un apelativ clar de la început și vreo două porecle dojenitoare bine rodate, te poți trezi că nu știi cum s-o strigi când ai rătăcit-o.

Am scris „am iubit“, mă rog, dar e cu iubirea cum e și cu religia: odată ce ai nimerit în ea și ai simulat extazul, parcă ți-e rușine după aia de apostazie. Mulți se instalează într-o „iubire“ ca într-o religie leneșă.

Saskia Cunninklings. Nu știam, așadar, cum să ne strigăm unul pe altul. Eu îi ziceam uneori fă pe flamandă, iar ea mie, neimaginativ, chéri. Odată am repezit-o pentru asta. A plâns neconvingător.

Făcea însă parte din categoria femeilor adevărate: eu nu le vreau exotice, îmi trebuie europence deștepte și cu toate accesoriile la locul lor. Pe deasupra, îmi plac obosite și, dacă se poate, cu ceva talent. Șoldurile sunt opționale. Harpiste, poetese ratate, artiste conceptuale cu pălării bărbătești, locul vostru e lângă mine. Sunt unul din puținii oameni care posedă un dicționar pali-german și care au băut cu generalul Dudaev în forma sa terestră. Mai am și o colecție de bile de sticlă, despre care voi vorbi la locul potrivit.

Atunci însă ieșeam pentru prima oară pe stradă – de dresat mai dresasem indoors – cu o femeie mai înaltă decât mine… Un căluț flamand. Cred că avea vreo doi metri… sau trei, la un moment dat nici nu mai contează.

Altminteri, da, frumusețe nordică, fără perciuni, păr transparent pe antebraț, piele de țărancă hrănită cu stridii, responsabilă culturală la primăria unui burg în care s-au născut și au băut zeci de pictori flamanzi medievali din patrimoniul UNESCO… unul din ei, cel mai bețiv, i-a fost străbunic… prezentată mie pe tavă de niște prieteni comuni, vecinii mei… care se temeau că o să-mi uzez alveolele creierului și încheietura mâinii de la prea mult extaz solitar.

A fost bine și frumos… s-a degradat rapid și previzibil – cum te ucid gesturile repetat-agasante ale celuilalt dacă nu-l ajuți să și le extirpe de la început – când ne-am pus să ieșim des și să mergem pe la restaurante. Ne comandam lucruri diferite, însă ea avea obiceiul să nu mănânce decât jumătate din farfurie, așteptând să termin și eu parte din a mea ca să schimbăm talgerele. La început părea ceva tandru, combinat cu curiozitate pentru ce mănâncă celălalt.

Cu fata asta (Saskia Cunninklings, am zis, da?) era însă sistematic, și mi-am dat seama că pentru ea e un mod de viață… Ceva ce ține de economia și educația frugală a nordicilor. Nu era săracă, nuuu, și chiar avea umor – cum îmi dădea ea mâna să mă ajute la coborârea din autobuz, sau cum mă lua de umeri pe stradă, spunându-mi că mă va proteja întotdeauna și că singurul ei regret e că va trebui să dăm la săraci costumele mele elegante, pentru că, dacă o să am un copil enorm cu ea, sigur n-au să-i vină hainele mele.

Împărțeala sistematică a jumătăților de farfurie la restaurant ar mai fi fost suportabilă dacă decorativul căluț flamand n-ar fi avut și o latură de bovarism zen… Mergea la cursuri de yoga (în paralel cu două psihanalize și un stagiu de personal wellness…) și dimineața îmi trimitea SMS-uri călduroase care conțineau… energie! Energie pentru ziua în curs… bunătate și lumină… plein d’énergie, grote energie en goedhartigheid… M-am intoxicat de umanism. Mi-am redescoperit viguroasa fibră reacționară valahă.

Și mai voia să nu ne mințim în nimic, iar nemințitul ăsta devenise o corvoadă permanentă, ucigătoare de spontaneitate. Nu-ți voi ascunde niciodată nimic, mi-a susurat, înghețându-mă… dar nemințitul ei permanent era sufocant, o chingă de autocontrol care nu lăsa loc pentru amorul de celălalt… 

[…]

D
Scriitor, cineast, lingvist, călător, Dan Alexe (n. 1961) a băut cu generalul Dudaev și cu ultimii evrei din Afganistan, a făcut reportaje despre războaiele din Balcani, a filmat documentare în Caucaz și în Asia Centrală, a predat jurnalismul la Kabul și a trăit în confrerii mistice musulmane. „Iată, în fine, un film în care afganii ne fac să murim de râs“, a scris Charlie Hebdo despre Cabală la Kabul, filmul multipremiat al lui Dan Alexe.
A publicat teatru în România, texte despre Joyce și despre Cecenia în Franța, cronici turistice în Croația. Locuiește la Bruxelles, unde se ocupă, printre altele, de descifrarea limbii etrusce.
Dacă îi căutați adresa pe GoogleMaps, o să-l vedeți citind în balcon, cu un pahar de vin în mână.
De fapt, pe autor îl puteți găsi scriind frecvent pe blogul său, care este urmărit și apreciat de un public din ce în ce mai mare: Dan Alexe’s Flea Market
.

Lasă un semn

comentarii

Despre autor

Ciprian Burcovschi
Columnist & consultant editorial

este fondatorul AdLittera PRO-CSR și făurar de platforme culturale experimentale. Specialist în comunicare vizuală, Ciprian este implicat în mai multe programe socio-culturale. Îi plac oamenii care vor ceva de la viață și care doresc să lase ceva bun în urma lor.

Număr articole publicate : 62