Meniu a la Carte: Poveste de dragoste între literatură şi… dragoste

Scriitorii şi cititorii ştiu că dragostea şi literatura se cunosc de mult, mult timp. S-au plăcut încă de la început, s-au iubit în toate felurile posibile, s-au plictisit una de cealaltă, s-au împăcat şi iar s-au certat. În zilele noastre, relaţia dintre ele a ajuns în punctul în care literatura încearcă să respingă dragostea, să treacă pe celălalt trotuar atunci când o vede că se apropie din greşeală printre rândurile sale de proză sau de poezie. Dar dragostea nu se lasă; ea ştie că locul ei este lângă şi în literatură. De dragul vremurilor de demult, literatura o mai acceptă uneori între paginile ei.

Alături de organizatoarele evenimentului, efervescentele Alexandra Derea, Eli Teoharie și Alexandra Mihalcea, am fost martori ai acestei legături complicate între dragoste şi literatură miercuri, 12 februarie, începând cu ora 19:00, în club Panic, la ediţia limitată „cu/despre/anti-dragoste”.

Ne-au introdus în atmosferă trei dintre membrii trupei Moebius: Andrei Erdei, Ștefan Eremia și Bogdan Stavrache. Apoi, din postura de moderator, scriitorul i-a poftit pe scenă, rând pe rând, pe avocaţii şi acuzatorii dragostei sau, mai degrabă, pe martorii care au consemnat despre iubire în poeziile, poemele şi prozele lor.

Versurile lui David Dango (primul autor care ne-a citit) au vorbit mai mult despre perioada în care dragostea şi literatura abia începeau să se cunoască, erau sfioase una în prezenţa celeilalte, se ruşinau brusc şi roşeau din nimic. Punerea în scenă a marcat cel mai bine dramatismul situaţiei: ţigara strivită de autor direct pe podeaua scenei sau foile aruncate una câte una pe jos după ce erau lecturate.

A urmat la microfon Alexandru Dan, care declara la un moment dat că, după părerea lui, „sinceritatea se naște din amărăciune și meditație, nu din mirajul euforiei”. Cu toate acestea, unul dintre textele pe care ni le-a citit miercuri seara era despre un bărbat care se sinucide din prea multă fericire.

Liviu Andrei, următorul autor prezent pe scenă, a fost singurul în cazul căruia publicul şi-a folosit opţiunea de a-l opri după 5 minute. Se pare că el a prins a scrie exact despre perioada în care dragostea şi literatura se certau, se urau şi se înjurau de mama focului.

A venit şi împăcarea odată cu venirea pe scenă a Alinei Uşurelu. Poeziile din toate timpurile sunt dedicate, în marea lor majoritate, EI, femeii, iubitei. Asta şi pentru că majoritatea scriitorilor publicaţi au fost bărbaţi. Era mare nevoie (atât în contextul serii de 12 februarie, cât şi în contextul mai larg al poeziei româneşti) de o poezie ca „Portret de bărbat”, pe care Alina Uşurelu ne-a recitat-o cald, aşezată comod în poziţie lotus în mijlocul scenei şi pe care a dedicat-o soţului ei.

În pauza dintre acte, ne-am întreţinut pe muzica trupei Cristi Dumitrașcu & friends. Publicul a uitat pentru câteva minute de literatură, dar nu şi de dragoste.

Următorul moment literar a fost oferit în duet de Alice Popescu şi Teda Peleş. Pentru prima dată, eram cu adevărat întorşi în vremurile în care dragostea şi literatura se plăceau şi nu se ascundeau să o arate şi lumii. În plus, cele două poete au creat o ocazie bună de a ne demonstra că, în cazul lecturii publice, modul în care reciţi este aproape la fel de important ca ceea ce scrii.

După ce duo-ul Alice Popescu-Teda Peleş a coborât de pe scenă în aplauzele audienţei, moderatorul l-a prezentat pe Viorel Gaiţă, a cărui menire era de a-l prezenta, la rândul lui, pe Adrian Suciu. Scriitorul. Aşadar, reîntors pe scenă, Suciu ne-a citit din „Un roman de rahat”. Dragostea şi literatura erau, în continuare, în relaţii cordiale, dar s-a păstrat puţin şi din limbajul licenţios condamnat mai devreme de public. A finalizat cu o frază venită de nu ştiu unde, dar care era aşteptată de audienţă, era nevoie de ea: „Numai Dumnezeu ştie să scrie şi a scris o singură dată”. Dacă mi se permite dreptul la replică, aş spune că „şi oamenii ştiu să scrie şi au scris de mai multe ori”.

Părând a spune „vă rog să-mi permiteți un bemol”, exact ca în titlul volumului său de sertar, poetul kala kalajnikov ne-a demonstrat că seara nu era încheiată. Ne-a citit câteva versuri care îţi lăsau puternice imagini vizuale pe retină şi, implicit, în creier. Nu întâmplător lucrează în comunicarea vizuală. Ascultând versurile, m-a izbit senzaţia că, dacă Vladimir Nabokov ar fi scris poezie in 2014, ar fi făcut-o precum kala kalajnikov.

Una peste alta, ediţia limitată „cu/despre/anti-dragoste” ne-a dat de înţeles că, deşi au trecut prin momente dificile, dragostea şi literatura românească nu au divorţat încă.


SemneBune este partener media pentru evenimentele Meniu a la Carte.

Lasă un semn

comentarii

Autor articol: Cristina Poșircaru

Avatar