„Uneori, imagini vechi sau noi îmi jucau țicnit în privire, un gingaș chip, drag cândva, ori, mult mai rău, o umbră a zeului sumbru, drăcesc, care aștepta răbdător să mă ia pe vecie sub aripa-i cleioasă, întunecată.”
Așa s-ar putea rezuma povestea lui Ferrin Arras. Tot așa s-ar putea rezuma și tehnica lui Oliviu Crâznic de a creiona istorisiri.
În numărul trei din seria nouă a CPSF „Anticipația”, revistă lunară publicată de editura Nemira, George R.R.Martin semnează primul text, „În tărâmurile pustiite”. Octavian Sava povestește despre „Cum am scris Meteoritul de aur”, iar Oliviu Crâznic face o prezentare documentată pentru „Literatura Dark Fantasy” și ne povestește istoria Lenorei.
Scurta narațiune fantastică, gotică, începe cu o moarte. Moartea „Crăiței Iernii”, Lenore Arras, care-l determină pe protagonist să renunțe la orice măsură de a-și proteja propria viață și să pornească într-o luptă cu oamenii, cu natura și cu supranaturalul, pentru a-i răzbuna fetei sfârșitul. În Wychwood, el convinge un căruțaș să-l ducă la palatul ducelui Alier de Arras, cel care se face responsabil de starea deplorabilă în care se află eroul, și pornește într-o căruță, cu posesorul acesteia și cu un fierar (care, aparent, nu pare a avea decât îndatorirea de a privi în urmă, la drumul înghețat). Atacat de niște vietăți prea ciudate ca să fie câini sau lupi, Ferrin înțelege acum că rolul fierarului este de a folosi cu îndemânare țepușele cu vârf ascuțit împotriva prădătorilor patrupezi și luptă, speriat, obosit și confuz, cu lupii. Scăpat de atacul supranatural, protagonistul este din nou în pericol, de data asta de mână de om. Scopul lui ultim, acela de-al omorî pe cel ce a poruncit moartea Lenorei, pare că nu poate fi doborât nici de natură și nici de vreo poruncă cerească.
Scrierile autorului au calitatea de a apărea ca minunate istorisiri cinematografice. Nu-i complicat să imaginezi personajele în acțiunile descrise, de multe ori, amănunțit, cum nu-i complicat nici să te plasezi în situația eroilor, mai ales când unul dintre ei are și rolul de narator. Textul e desenat printr-o combinație de neologisme și cuvinte vechi, un amestec care te face să situezi acțiunea într-un trecut incert; trăirile puternice care reies sunt cele consacrate: frica de moarte prematură, dorința de răzbunare, drama unei copilării pierdute, iubirea. Intriga e destul de ușor de intuit – se vrea sânge pentru sânge vărsat – iar sfârșitul, cel puțin de la un punct încolo și într-un anumit sens, e previzibil.
„Dacă până atunci fugisem, o făcusem pentru a o proteja pe ea. Nemaiavând pe cine să protejez de acum, sosise vremea să fugă alții.”
Pe de altă parte, dac-ai vrea să urmărești un fir epic pe structura de bază a unei narațiuni, ar fi complicat să delimitezi momentele. Introducerea e de fapt pretextul călătoriei inițiatice (deși „inițiatic” nu înseamnă aici că educă, formează, ci ar trebui înțeles ca pregătire, dezumanizare, oferirea unui mod de supraviețuire pentru erou); finalul este deschis și, de fapt, nici nu contează prea mult cum sfârșește personajul – mesajul a fost transmis și scopul satisfăcut. Între cele două puncte, o serie aproape continuă de puncte culminante, care te țin în alertă și te fac să citești rapid, nerăbdător (o idee neinspirată, pentru că pierzi detalii și ești nevoit să revii, cu creionul și atenția după tine, ca să completezi peisajul), pentru ca, exact înainte de final, să existe un moment de relaxare și inspirat adânc, o dezvăluire a personajului negativ – ceea ce poate fi bine sau rău, poate îți oferă răgaz să așezi povestea sau te scoate din ritm și te plictisește, exact în ultimele două pagini.
Eu sunt mereu, complet și irevocabil, fascinată de aerul de transcriere al vreunei faimoase opere străine, de poveste care aparține ideii, dar nu epocii, nu decorului. Detaliile sunt legate și, chiar dacă, inițial, aveam numeroase semne de întrebare („Ce zice aici?”, „De unde are informația asta?”, „Când a zis și am ratat?”), imaginea de ansamblu nu are piese lipsă. Are câteva în plus, însă. Întâi, nu mi-au părut legate de restul textului câteva pasaje de trecut, scurte și lipite de text aproape dadaist. Apoi, deși numele lor și discursul ducelui-tată exprimă destul de evident faptul că Lenore și Ferrin sunt frați, am rămas cu imaginea unei iubiri nu chiar frățești între cei doi; desigur, (aproape) toate detaliile pot fi privite și ca reflecții ale unui frate protector, dar starea pe care mi-a indus-o n-a făcut parte din acele sentimente: „Cicatricea tandră ca firul de ață, model grațios și celest pe glezna ei.”
Lenore Arras e pretextul, motivul pentru care eroul fuge, motivul pentru care se întoarce să răzbune o viață trăită în ascunzători. Lupii sunt cauza alungării, a oboselii, a amenințării. Textul e captivant și aduce încă o idee între multe altele despre un fel de vârcolaci, iar discursul narativ trimite cu gândul la vechi și nobil. Autorul creează un personaj care are natura de partea lui dar care trebuie, pentru a afla asta, să lupte cu natura și cu tot ce-i creat de ea.
Lectură plăcută!
–
Titlu: Lenore Arras
Autor: Oliviu Crâznic
Apariție: februarie 2013
Editura: Nemira, Colecția de Povestiri Științifico-Fantastice (CPSF) ANTICIPAȚIA, nr. 3
