„La mine-n cap” de Lavinia Bălulescu
„Eu la mine-n cap sunt pe iarbă, în grădină, în 1993, lângă trei butoaie goale pe care tata degeaba speră în fiecare an că le va umple cu vin. Nu te aștepta să vină paradisul la tine, căci paradisul n-are picioare.”
Lavinia Bălulescu
Te trezești de dimineață, pui de-o cafea, te îmbraci, nu uita să te speli pe dinți înainte să pleci. Când ieși pe ușă îți dai seama că probabil nici n-ai apucat să sorbi o singură gură din cafeaua aia care mirosea așa frumos. Îți dai seama că ziua a început de abia când ești pe stradă, în drum spre orice.
Da, totul sună foarte banal, obișnuit și, dacă stai bine să te gândești, n-ai soundtrack pe fundal. Liniște? Sigur, ai vrea tu! În tot amalgamul ăsta de activități automate, în mintea ta e, probabil, un zgomot de nedescris. Amintiri, scenarii, așteptări, temeri, voci diferite, de intensități diferite. Toată robotizarea asta din exterior n-are nici un sens, trebuie că toată energia rămasă se consumă în altă parte, că viața e mai mult decât ce faci după ce te trezești și că, în privat, în cotloanele minții tale, se mai întâmplă încă un milion de lucruri despre care nimeni altcineva nu știe. Poate doar cei care îți țin companie în lumea aia a ta, la tine-n cap.
Să ne gândim puțin: chiar și atunci când citim, creierul nostru nu procesează fiecare literă, trebuie doar ca prima și ultima să fie la locul lor, iar el va anticipa tot restul (we bgien to aargnre the lteerts in our mnid to see waht we epxcet to see). Cică ar fi un mecanism de energy saving, care se aplică în majoritatea activităților noastre. Păi mi se pare firesc, nu? Dacă la fiecare carte de 300 de pagini am citi fiecare literă, dacă de fiecare dată când ne îmbrăcăm ne gândim la fiecare mișcare, dacă la fiecare pas ne concentrăm la fiecare mușchi? Oare am trăi mai mult de 10 ani?
Deci, toată energia noastră este salvată, pentru ca noi să trăim prin mai mult decât mișcări și nevoi bazale. Așa că, fiecare o folosește cum crede de cuviință. Unii o folosesc la job, alții în relații, alții o folosesc în stilul pierde-vară. Lăsând asta la o parte, îți dai seama că, fără ca tu să îți dorești asta neapărat, îți lași creierul să facă tot felul de asumpții, să anticipeze mișcări și să-ți „simplifice” munca. Apoi te trezești în diverse situații și nu-ți poți explica ce cauți acolo.
„La mine-n cap” este povestea unei personalități tinere, în dezvoltare, care, având un spirit analitic și contemplativ, se găsește într-o situație imposibilă a cărei remediere nu poate avea loc decât prin evadarea într-o altă lume. Personajul, o tipă „simplă”, dar veselă și empatică se îndrăgostește, iar viața ei este dată peste cap, pe măsură ce relația se deteriorează. Ceea ce se întâmplă nu este important, noi suntem doar martori la felul în care Aprilie trăiește experiențele, la modul în care interiorizează ceea ce i se întâmplă, până la a ne pune întrebarea dacă, într-adevăr se întâmplă ceva sau sunt doar diferitele scenarii pe care o minte tânără și nesigură le face pentru a anticipa ceea ce se va întâmpla și pentru a fi pregătită să facă față oricărei situații.
„Eheee, Tudor, pe tine te doare capul iar eu îmi amân viața, mă îngraș, maică-mea crește în mine, bunicile, străbunicile, tot neamul meu de femei frumoase, înalte și încăpățânate, cu picioare groase și sâni mici. (…) Storci pasta de dinți ca un bărbat, îmi spune, tu ești finuță doar în poze, în rest o brută de neimaginat. În rest, frica enormă, că altfel nu știu cum să-i spun, spaima că nimeni nu mă va iubi atât de tare încât să meargă cu mine și pe lumea cealaltă.”
Lavinia Bălulescu acordă o atenție deosebită acelui „mic” detaliu numit viață interioară, asupra căreia toate activitățile și relațiile, oricât ar fi de importante, au un impact deosebit. Jocul acesta de scenarii, angoase, întâmplări „reale” și chinul unei depresii grave cu ale sale alunecări în suprarealism te trimite pe un drum cu sens unic, ca și când, realizarea greutății pe care mintea umană o cară pe umerii săi slabi timp de zeci de ani, devine un adevăr inevitabil.
Tânăra Aprilie se afundă într-o depresie puternică, ale cărei simptome apar gradual, începând cu lipsa energiei, lipsa dorinței de a trăi și finalizând cu apariția unor halucinații – și deci pierderea contactului cu realitatea. Flash-urile cu amintiri din timpul relației cu Tudor îi alimentează obsesiile și teama de singurătate, zilele și orele își pierd sensul, iar tânăra se transformă dintr-o persoană plină de viață și atentă la propriu-i corp, într-o fantomă care își petrece timpul închisă în casă și vorbind cu o femeie imaginară – un fel de alter-ego. Gravitatea situației este foarte bine conturată prin diversele pasaje de monolog, în care discursul este fracționat, cu propoziții scurte și legături aparent inexistente între ele. Aici este cel mai evident talentul autoarei de a dezvălui treptat situația de viață a personajului principal, întregul roman fiind împresurat cu informații ce compun un adevărat puzzle.
Cartea scoate în evidență importanța a ceea ce se întâmplă în jur, accentul fiind pus pe propria lume, cu senzațiile, problemele și așteptările ei, iar ceea ce iese la iveală de printre rândurile acestui roman de debut al poetei, este tocmai faptul că în robotizarea rutinei zilnice, uităm să fim atenți la impactul pe care ceea ce facem îl are asupra noastră, asupra lumii interioare. Astfel, atrage atenția asupra grijii pe care trebuie să o avem pentru noi înșine, asupra profunzimii vieții în care ne punem adesea întrebarea „ce sens au toate astea?”.
În teama de moarte se afla originea celor mai multe alte angoase, căutarea sensului vieții și nevoia de a fi iubit; singurătatea poate lua forma unor emoții primitive, iar rutina atacă sufletul cu arme pe care nici măcar nu ni le imaginăm. Dacă nu suntem atenți la ceea ce ni se întâmplă, ne putem trezi oricând că locuim în casă cu o femeie care stă pe tavan. Scăparea se află, poate, în locul în care bem „cea mai bună limonadă din lume.”, tu porți o cămașă albastră „și ne întindem pe iarbă ca să ațipim zece minute.”
„(…) și sfârșitul lumii, poți fi convins, e atââââââât de departe.”
–
Lavinia Bălulescu, La mine-n cap, Cartea Românească 2013.
–
sursă foto aici