Cartea neliniștirii a lui Fernando Pessoa mi s-a părut a fi un jurnal sobru și plin de confesiuni triste care relevă futilitatea vieții sub toate aspectele ei (deși nu este un jurnal, mie așa îmi place să-i spun). Confesiunile lui Bernardo Soares (heteronimul lui Pessoa) sunt lipsite de speranță și încărcate cu un pesimism conștient care construiește lumi interioare. Pessoa este un scriitor labirintic, în sensul că punctul A nu te va duce doar la punctele B sau C, ci dincolo de realitatea punctului Z. Avem parte de o serie de monologuri, unele dintre ele încadrate într-un context socio-politic, context despicat de Pessoa într-o notă nihilistă la adresa națiunii portugheze.
În Cronica vieții care trece, pe lângă faptul că aceeași notă nihilistă se menține nealterată, mi s-au părut formidabile scrisorile lui Pessoa către Ophelia Queiroz. S-au cunoscut la firma pentru care Pessoa lucra, ea avea 19 ani, el, 31. S-au îndrăgostit nebunește și ea avea să rămână singura și marea dragoste a scriitorului. Scrisorile celor doi au fost publicate și editate în 1978, de către nepoata Opheliei, Maria da Graça Queiroz. Eventuala căsătorie cu Ophelia i-ar fi oferit scriitorului șansa de a avea o viață stabilă și de a se salva de sine însuși.
Inventarea a peste 70 de heteronime i-au grăbit lui Pessoa sfârșitul spiritual, generând o depersonalizare continuă, maniacă, combinată cu forța scriiturii sale. Heteronimele nu doar că i-au dezvoltat stilul literar, ci i-au spulberat șansa de a o avea pe Ophelia alături, abandonându-se singurătății. Am putea spune, cu alte cuvinte, că un scriitor de geniu își construiește turnul de fildeș până când va decide să se închidă în el. Aceasta ”mitologie literară” pessoeană, aceste heteronime n-au fost doar schițele unor mijloace de transpunere a trăirilor pe hârtie, ci au căpătat, puțin câte puțin, luciul personalității adevăratului Pessoa. Și în scrisorile către Ophelia se pot observa personalitățile multiple și, deși aceasta intră în jocul scriitorului, refuză într-un final să mai facă parte din el. 
Cartea nu cuprinde doar scrisorile celor doi îndrăgostiți, ci și scurte eseuri cuprinzătoare despre societatea burgheză a Lisabonei secolului ’20, scriitorul înfățișând critici aspre la adresa decadenței și la aceia care își ”prostituează sufletele”. Până și în aceste mini-eseuri este evidentă tranziția de la un stil la altul; în unele sunt folosite limbaje sobre, dar blânde, iar în altele limbaje dure, aproape vindicative, la adresa lucrurilor care nu-i plac scriitorului. Putem spune, așadar, că heteronimele lui Pessoa sunt niște scribi extrem de talentați și de agili, fiecare eseu, respectiv scrisoare reprezintă creația unuia dintre scribi. Aceste heteronime și-au făcut simțită prezența în întreaga activitate literară a scriitorului portughez, astfel că cititorul ajunge să se întrebe cine a fost de fapt Fernando Pessoa și câte dintre scrierile sale îi aparțin. Sigur, nu vorbim aici despre marca literară a autorului, este limpede că Pessoa este doar autorul fizic, mașina de scris care ascultă tăcută ordinele ”stăpânilor”, așa cum de multe ori, scriitorul îi povestea Opheliei în scrisori că nu poate avea o viață obișnuită din cauza acestora din urmă.
Autor: Fernando Pessoa
Titlu: Cronica vieții care trece
Editura: Humanitas
Colecția: Seria de autor Fernando Pessoa
ISBN: 978-973-689-739-9
Nr. pagini: 376
An apariție: 2014
Traducător: Dinu Flămând, Micaela Ghiţescu
Preț: 39 lei
