Duel

unnamed

Îmi voi aminti mereu cu plăcere de toamna anului trecut. A venit repede, pe neaşteptate, cu dimineţi întunecate, friguroase, cu ploi lungi şi reci, fărâmiţate de vânt. A alungat cu repeziciune oamenii în case, soarele a fost ascuns privirilor flămânde de căldură, iar atunci când a fost eliberat din hăţişul de nori era doar o imagine rece şi insensibilă a unui zeu apus. Din păcate, toamna aceasta a adus cu ea doar dimineţile reci şi câţiva nori albi, pufoşi, rătăciţi. Soarele nu face decât să-mi lungească agonia, iar ploile neaşteptate, vesele, scurte, fără nimic romantic în ele, cad greu, transformând aerul într-o substanţă noroioasă, vâscoasă, greu de respirat. Picăturile se opresc brusc, iar norii dispar miraţi, lăsând lumina să se strecoare printre perdele, agresivă, imposibil de stăvilit. Razele se înfig în podeaua de lemn, în pereţii proaspăt văruiţi, în mobila veche acoperită cu un strat subţire de praf. Mă simt ca un asistent al unui iluzionist amator, captiv în cutia fermecată străpunsă de săbii.  Corpul contorsionat reuşeşte cu greu să evite loviturile soarelui, în timp ce caut speriat compartimentul secret, salvator. Obosit, reuşesc să mă aşez la marginea patului, contemplând plin de îngrijorare anotimpul care refuză să plece.

Lumea şi-a păstrat tonusul, e agitată şi se află într-o stare febrilă, rău-prevestitoare, ca într-un alt început al unui alt sfârşit de lume. Prinşi în vârtejul problemelor zilnice, oamenii sunt încă departe de momentul retragerii strategice, şerpuind în continuare pe străzi, în căutare de hrană, căldură sau aventură. Am ieşit pentru câteva clipe afară şi îi observ cum se deplasează rapid, parcă fără sens, frecându-se constant de mine, lovindu-mă involuntar din când în când, în zbenguiala tristă a ultimelor zile dinaintea hibernării. Construiţi din reflexe şi clişee, caută zadarnic să-şi expună trupurile amorţite în lumina soarelui. Teama de întuneric şi frig le transformă nevoia de relaxare în disperare, încercând, cu ultimele puteri, să adune provizii suficiente pentru anotimpul ce se apropie ameninţător. Până să dispară, oamenii şi soarele, aleargă inconştienţi pe trotuare sau cer, zdrăngănind clopoţeii ruginiţi de la intrarea într-o lume preocupată. Eu trebuie să mă întorc la adăpost.

Casele, construite într-un şir sinistru pe parcele nefiresc de înguste şi lungi, aşteaptă cu răbdare să fie folosite. Deocamdată, sunt doar dormitoare ocazionale, accesorii ale unor maşinării infernale de produs vise scurte, imposibil de memorat. Lipsite de culoare, aproape invizibile, nu sunt decât capcane temporare ale temerilor noastre, adăposturi ale unor simţuri golite de sens. Obiecte ale nevoii noastre de siguranţă, nu sunt de fapt decât prelungiri discrete ale unei naturi care se insinuează perfid până în cele mai ascunse unghere ale fiinţei noastre.

Într-o astfel de temniţă, uscată şi exagerat de luminoasă, numită pompos “casa mea”, stau din nou cu ochii lipiţi de geamul imperfect şi murdar, aşteptând momentul retragerii, dispariţia viermuielii fără sens. Într-o zi, nu departe, străzile vor fi pustii, drumuri către destinaţii fără urme de suflet. Acum, dacă aş îndrăzni iaraşi să părăsesc locul acesta oarecum sigur, căldura m-ar topi imediat într-un aliaj ciudat de oase şi obsesii, ploaia, cu picături mari, m-ar transforma într-un şuvoi cenuşiu grăbit spre canal, iar lumea m-ar strivi în picioare fără să mă observe.

Noaptea, privită prin geam, trece încet, ca o melodie repetată la nesfârşit în surdină. Sunt treaz de multe ore şi privesc resemnat începutul unei noi zile. Lumina îşi face loc zvâcnind din corpul firav pentru a arunca după umeri mantia neagră a nopţii. E linişte deocamdată, o atmosferă calmă, o linişte pe care aş putea să o sărbătoresc ieşind pentru câteva clipe din buncărul meu improvizat. Am o senzaţie ciudată, de explorator amator, dar sunt afară şi doar lumina blândă, indirectă, e martora curajului meu. Paşii îmi sunt nesiguri, dar nemişcarea din jur mă încurajează să avansez. Tăcerea e spartă brusc în mii de cioburi transparente de o voce necunoscută care numără cu glas sec şi clar: unu, doi… Deşi ar trebui să fie la doar câţiva paşi de mine, nu reuşesc să văd nici măcar o umbră. Mă rotesc aiurea, ca într-un dans absurd, încercând să descopăr sursa neliniştii mele. Brusc, dorinţa de a mă deplasa, de a întinde mâna, de a căuta orbeşte, e blocată de muşchii încleştaţi pe oase. Sunt treaz, viu, respir şi observ cum aburii răsuflării se amestecă cu ceaţa dimineţii. E toamnă deja şi soarele urmează să-şi facă iar apariţia. Chiar dacă va întârzia puţin, lăsându-se aşteptat ca un musafir important, îşi va face o intrare spectaculoasă printre fâşiile lungi de ceaţă. Gândurile îmi sunt fragmentate în piese mici, imposibil de potrivit într-un ansamblu coerent. Trei, patru… Privesc din nou în jur şi doar siluetele negre ale unei păduri rare, cu copaci desfrunziţi, se profilează cu precizie pe marginea cerului gri, încă îngheţat. Casele au dispărut. Vocea pare a veni de nicăieri. Mă simt pierdut, departe de lume, prins într-un misterios joc al minţii, fără implicare fizică. Aş vrea să mă întorc, să simt din nou siguranţa adăpostului, dar gândul e refuzat categoric de trupul amorţit. Glasul alungă din nou tăcerea de o clipă: cinci, şase… De data asta îmi pare că sună metalic, monoton, fără urmă de intonaţie, ca o picătură chinezească măsurând secundele sau un robot care anunţă plecarea într-o cursă nebună. Păsările, în linişte, şi-au luat zborul în grup compact, urmărind acelaşi traseu spiralat, obişnuit. Şapte, opt… Acum observ pistolul greu, vechi, ruginit, din mâna amorţită care-mi atârnă de-a lungul piciorului. Nu reuşesc să-i atribui nicio semnificaţie, nu înţeleg de unde a apărut. Pare un model vechi, de muzeu, cu un singur glonţ, mâner lustruit din lemn şi mici decoraţiuni din fier. Privindu-l, mă simt aruncat într-un timp străvechi, pregătit de duel, răspunzând, în spiritul onoarei, unei provocări cu o mănuşă aruncată în faţă. E ura unui om sau a unui anotimp? Iarna e la câteva săptămâni distanţă, aşteptând să muşte cu sete din căldura trupului meu inert, nepregătit, incapabil de reacţie. Un gând fără sens sau poate o reacţie simplă la răcoarea dimineţii. Nouă, zece… Sunt nedumerit şi o serie lungă de întrebări fără răspuns îmi invadează mintea. Cred că e momentul să-l întreb pe cel care numară ce se întâmplă. Vocea mi-e gâtuită, strigătul înăbuşit, nu pot nici măcar şopti, aşa cum nu pot mişca. Oare la zece paşi de mine e cineva? A început să-mi fie teamă şi simt cum transpiraţia de pe frunte se adună într-un fir subţire care alunecă rece, pe gât, până sub cămaşa albă, descheiată neglijent. Nici măcar nu-mi explic cum am ieşit aşa de subţire îmbrăcat în răcoarea dimineţii. Simt că trebuie să ţip după ajutor, dar lipsa glasului şi convingerea că nu voi fi auzit îmi anulează şi acest impuls. O primă rază de soare răzbate stingheră printre copaci, aşezându-se pe pieptul transpirat. Firicelul de căldură aduce speranţa în sufletul meu chinuit de neînţelegere. Trebuie să mă agăţ de această mână divină cu forţa dată de disperarea unui condamnat. Puţină răbdare, de atâta am nevoie. Oamenii vor ieşi imediat pe străzi, rutina îi va scoate din case, mă vor salva. Un zgomot puternic m-a făcut să tresar. Liniştea pădurii negre şi a păsărilor care acum bat infernal din aripi, zburând haotic, speriate, a dispărut într-o clipă. Cerul gri a devenit albastru intens, dar nu cred că mai văd marginea care atinge pământul. Îl privesc direct în ochi de la mică distanţă, întins pe spate, sângerând, în lumina dimineţii care se zbate palid deasupra mea. Ce s-a întâmplat cu mine? Oare voi muri? Să fie de vină vocea aceea metalică, pădurea desfrunzită, păsările speriate, pistolul ruginit, raza de soare sau e doar cerul acesta albastru care s-a prăbuşit peste mine?

text și  imagine –  Daniel Tudor

Daniel Tudor este laureat al la secţiunea proză scurtă

 

Lasă un semn

comentarii

Despre autor

Arnoux MAZ este pseudonimul sub care a semnat articolele de pe SB. Andrei este poet și activist cultural, premiat și antologat în volume de poezie, din 2010. A fost Manager de proiect al Concursului de debut literar „Incubatorul de condeie”, din 2012 până în 2015. A publicat „Rock în Praga” în 2011 și „#kazim (contemporani cu primăvara arabă)” în 2014 la editura Herg Benet.

Număr articole publicate : 391