Dora Bruder – Patrick Modiano (laureatul Premiului Nobel pentru Literatură 2014)

coperta_1408_big

…pentru arta memoriilor, prin care a evocat cele mai greu de înţeles destine umane şi a dezvăluit universul ţărilor aflate sub ocupaţie” (sursă: Mediafax)

Aceasta este explicaţia oferită de Comitetul Nobel pentru decernarea Premiului Nobel pentru Literatură din 2014 scriitorului francez Patrick Modiano, în vârstă de 69 de ani. Şi pe bună dreptate, aş putea adăuga. În timpul ocupaţiei germane în Franţa, 75.721 de refugiaţi evrei şi cetăţeni francezi au fost deportaţi în lagărele  naziste. 75.721 de oameni ale căror poveşti de viaţă, ale căror destine au fost înghiţite nemilos de mocirla istoriei, fără posibilitatea de a mai ieşi vreodată la suprafaţă. Holocaustul, aşa cum a fost el trăit de francezi, iată tema principală a romanului „Dora Bruder” de Patrick Modiano. Împreună cu îndemnul de a nu uita niciodată ororile săvârşite, în ciuda tuturor obstacolelor puse în calea memoriei colective de trecerea timpului şi de evoluţia istoriei.

„Trebuie să treacă multă vreme ca să iasă la lumină ceea ce a fost anulat. În registre se mai găsesc mărturii şi nu ştii unde sînt ascunse, nici care dintre paznici veghează asupra lor şi nici dacă aceştia vor accepta să ţi le arate. Sau poate că au uitat pur şi simplu că aceste registre există.” (pag. 11)

În cartea sa de numai 128 de pagini, Modiano se transformă într-un pictor chinuit de o amintire pe care nu o poate atinge, pe care nu o poate alina şi care îl mănâncă precum o rană ce dă să se vindece. Însă el nu vrea ca aceasta să se vindece. Vrea să sângereze, să fie în văzul tuturor, să atragă atenţia asupra pericolelor trecutului. De asemenea, marea sa dorinţă este să transpună această „rană” pe o pânză metaforică, dar talentul său nu este de ajuns pentru a aduce la viaţă un tablou. Poate doar pentru a-l contura şi atât. Ceea ce se şi întâmplă în „Dora Bruder”. Romanul pare un fragment decupat din cursul firesc al vieţii, pare o felie suspendată în timp, scoasă din ansamblu şi analizată cu atenţie, apoi pusă la loc în speranţa că, ulterior, imaginea de ansamblu va suferi modificări şi se va adapta acestei noi interpretări a respectivei bucăţi de istorie. Povestea Dorei este doar una dintre multele care s-au încheiat tragic şi timpuriu în lagărele de concentrare naziste. Dora este un simbol. Iar Modiano, în geniul său subtil, o prezintă publicului fără alte adăugiri, fără a înfrumuseţa lucrurile, fără a le exagera inutil. Dora este ceea ce este, iar povestea ei, deşi asemănătoare cu multe altele din acele vremuri, este unică şi imposibil de ignorat în curgerea vijelioasă a timpului.

„Există oameni care lasă puţine mărturii în urma lor. Nişte anonimi aproape.” (pag. 23)

Naratorul, scriitor ajuns la vârsta maturităţii, vede într-o ediţie a Paris Soir din 1988 un anunţ din 31 decembrie 1941 despre dispariţia unei anumite Dora Bruder, 15 ani, sex feminin, 1.55m, ochi căprui-cenuşii. Adresa la care se solicitau informaţii despre fată îi stârneşte interesul scriitorului, întrucât acesta obişnuia să se plimbe des în acea zonă. Cu timpul, Dora devine pentru el paradigma unei întregi generaţii blestemate să dispară în negura uitării, şi tocmai din acest motiv, caută să dezgroape cât mai multe informaţii despre fată, să pună cap la cap toate firele deşirate ale istoriei ei personale. Pe tot parcursul romanului există sentimentul neclar al anticipaţiei, care captivează cititorul şi îl plonjează într-un univers al ocupaţiei din care doar câţiva au scăpat. Naratorul este intrigat de fuga Dorei, mai precis de apariţia acestui anunţ într-o publicaţie oficială, într-o perioadă în care raziile se înteţeau, evreii erau supravegheaţi strict sau chiar închişi şi apoi deportaţi. Mergând pe urmele fetei, acesta îşi rememorează propriul trecut, deciziile pe care le-a luat de-a lungul vieţii, tatăl evreu care trecuse şi el prin momente de groază în tinereţe, iar încăpăţânarea sa de a nu lăsa această perioadă neagră din istoria ocupaţiei naziste să se piardă în trecut pare izvorâtă dintr-o dorinţă reînnoită de autocunoaştere, chiar şi acum, la o vârstă a maturităţii.

„Cu câţiva ani mai înainte descoperisem în bibliotecă nişte volume antisemite apărute în anii 1940, pe care le cumpărase pe atunci, desigur pentru a încerca să înţeleagă ce îi reproşau oamenii aceia. Şi îmi închipui cât de mult l-a uimit descrierea acelui monstru imaginar, fantastic, a cărui umbră ameninţătoare se profila pe ziduri, cu nasul coroiat şi mâini hrăpăreţe, acea creatură măcinată de toate viciile şi vinovată de toate crimele, în spinarea căreia se puneau toate relele.” (pag. 59)

Stilul lui Modiano este simplu, însă puternic. Accentul cade pe subiectul abordat, iar tonul melancolic ce răzbate din fiecare amintire evocată de narator îl atrage pe cititor aşa cum un păianjen îşi atrage prada în pânza ţesută impecabil. Bătând Parisul la pas alături de scriitorul-narator, cititorul pătrunde cu uşurinţă şi cu groază în lumea Dorei Bruder din anii 1940, când străzile erau cel mai periculos loc în care s-ar fi putut afla. Acesta vede cumva lumea prin ochii Dorei şi simte cu fiecare fibră din corpul său nedreptăţile suferite de aceasta şi de numeroase alte fete de vârsta ei. Da, într-adevăr, nu am vrea să uităm, nu am vrea să ignorăm. Nu trebuie! Talentul discret al lui Patrick Modiano constă tocmai în ambivalenţa mesajului cărţii sale: semnal de alarmă, dar şi asumare de răspundere. Dacă registrele au fost distruse, clădirile dărâmate, poveştile înăbuşite, asta nu înseamnă că „Dora Bruder” nu a existat, că nu a respirat, că nu a iubit, că nu fost arestată la doar 16 ani şi deportată alături de tatăl său şi mii de alţi evrei în lagărele naziste. Da, dragi cititori, „Dora Bruder” a existat. Doar că nu aşa cum v-aţi fi aşteptat…

          „Mi-am spus că nimeni nu-şi mai amintea nimic. În spatele zidului se întindea o zonă a nimănui, o zonă de pustiu şi de uitare. Vechile clădiri ale închisorii Tourelles nu fuseseră distruse, aşa cum fusese distrus pensionul din strada Picpus, dar era acelaşi lucru.

Şi, cu toate acestea, din cînd în cînd, de sub stratul gros de uitare răzbătea un ecou îndepărtat, înăbuşit, dar despre care nu puteai spune precis ce este. Ca şi cum te-ai fi aflat la capătul unui cîmp magnetic, încercînd să captezi undele fără pendul. Cu vinovăţie şi îndoială fusese afişată inscripţia: Zonă militară. Este interzis să se filmeze sau să se fotografieze.” (pag. 112)

 


 

Autor: Patrick Modiano

Editura: RAO

Colecţia: RAO Contemporan

Nr. pagini: 128

Traducător: Simona Brânzaru

An apariţie: 2006

Preţ orientativ: 17,99 lei

Lasă un semn

comentarii

Despre autor

Loredana Malic
Colaborator SB

Atunci când coboară cu capul din nori şi nu mai visează cu ochii deschişi la happy-ever-afters, Loredana este o traducătoare înnebunită după lectura în aer liber din timpul verii, muzica orientală, fâşâitul mării în urechi şi ceaiurile cu scorţişoară băute iarna. Este ferm convinsă că, în viaţă, fericirea poate fi atinsă prin simplitate, bunătate şi iubire.

Număr articole publicate : 29

Comentarii

  1. Paul spune:

    Pe mine m-a terminat Modiano. Am terminat-o doar din orgoliu, sa nu ma ia cu ameteli cand ma uit dimineata in oglinda si sa-mi spun ca sunt un nenorocit care n-a fost in stare sa citeasca macar o fituica de 100 de pagini.