Despre Umbre şi un vis numit viaţă (II)

M-G-H-Despedida-copy-copia
A fost nevoie ca înainte de toate acestea să urc pe semiluna de deasupra mea, care făcea lumină, şi să mă dau de-a dura cu ea, povestind despre câte văzuse şi nu văzuse ea vreodată, spre a înţelege cum trebuie să croiesc Umbrele. Împletisem coroniţe din aţa norilor, făcusem, nasturi din pulbere de stele, mă îmbrăcasem şi eu asemenea locuitorilor de aici, fără a uita însă să îi dăruiesc lunii o plapumă pufoasă, pentru când va fi plină şi palidă de boală.

– Sunt pregătit pentru ce m-aţi rugat! spuneam eu în timp ce coboram de pe piciorul de lună, ca pe un tobogan.

– Ura! Uraaaa! Zburau prin aer chiote şi cocoloaşe de nori de zahăr.

Zis şi făcut, am amestecat într-o gaură găsită pe cer puţină mare, pene de corbi, solzii unor peştişori aurii, după care am lăsat vântul să le răcească. Am adăugat vise de balene şi speranţa unor omizi timide. În scurt timp, aveam să obţin materia brută pentru cele mai frumoase umbre văzute vreodată.

Planetele s-au rotit atât de mult încât dacă aş fi fost în locul lor aş fi ameţit tare şi mi s-ar fi făcut rău. Ele însă inspirau adânc; cu răbdare îşi aşteptau Umbra. Noii mei prieteni erau ba neliniştiţi, ba calmi şi încrezători în gândul că aşteptarea lor se va curma curând, văzând în mine făuritorul bucuriilor lor. Norii se rostogoleau, vântul trecea din când în când pe lângă mine, fie însoţit de petale, frunze şi steluţe de gheaţă, fie singur şi liniştit, cu braţele strânse la spate. Ştiam că timpul trecea pe nesimţite şi îmi pierdeam tot mai mult încrederea în ceea ce încercam. Nu voiam să le dezamăgesc pe toate aceste creaturi simpatice şi mototolite de dorul Umbrei.
Astfel, după multe tic-tac-uri, după multe valuri sparte de urechea cerului, m-am ridicat de la maşina de cusut vise. Aveam degetele amorţite, acoperite de o pulbere nemaivăzută, aurie şi rece.

– Acum e acum! am strigat cu buzele tremurând şi cu degetele încleştate în buzunarul hainei.
Am întins spre cei care aşteptau în faţa mea întrebători, câte o pelerină din cele pe care le confecţionasem.

– Să le încercăm? se auzeau unele peste altele întrebările, şoptite şi pline de speranţă.

– Desigur! Striga luna nebuna, la fel ca celelalte voci din împrejurimi.

În acest fel, dragii mei prieteni, locuitorii cerului au păşit timizi spre cufărul în care lăsasem la păstrare pelerinele. Pe rând, câte o mână scotocea printre ele, trăgea una care îi părea pe măsura siluetei sale, după care o aşeza pe umerii gârboviţi. Am văzut în scurt timp cum umerii lor se trag spre spate, cum creştetul se înalţă, cum paşii lor devin mai fermi. La început păreau acoperiţi de pulberea aurie datorată solzilor de la peştişorii de aur în care răzbătea lumina, apoi puteam să văd cum Umbra fiecăruia îl îmbrăţişează pe cel pe care de acum îl va proteja. Umbrele încep să îndrepte spinările lor, îi învaţă încrederea şi să înfrunte teama. Chiar şi pe aceea faţă de propria Umbră. Umbrele cad în spatele lor sau în faţă, le arată cum sunt piele din pielea lor, croite din speranţe, din zi şi din noapte, devenind de acum singura haină puternic cusută de sufletul lor.

Acum, că treaba mea fusese împlinită, nu ştiam ce îmi rămăsese de făcut. Priveam la Umbrele lor, cum sclipeau sub soarele acela înalt şi tânăr, la fel cum priveam la prietenii mei, săltând şi dansând bucuroşi să aibă în sfârşit Umbra. De acum nu se mai aşternea teama, de acum erau păziţi pretutindeni în lume de aceste entităţi vii. Tărâmul lor părea să fie de acum acoperit numai de Umbre care pândesc primejdiile ce nu vor veni vreodată în împărăţia asta de azur. Dar aşa cum copiii se tem să crească, iar adulţii să redevină copii, la fel creaturile din povestea noastră s-ar fi temut să fie singuri în somn.

– Îţi mulţumim pentru asemenea bucurie, copile! îmi spuneau ei fără oprire.

– Da, mulţumim pentru acest ajutor! E cel mai frumos dar! spuneau ceilalţi, admirându-şi Umbra în timp ce ţopăiau voioşi printre inimile din aer.

– Mă bucur că am reuşit să învăţ şi eu alături de voi, să nu mă tem de umbre! Să le iubesc. Ele sunt singurele care rămân cu noi, să taie pieliţa timpului, să fie mereu între zi şi noapte cu noi! le-am răspuns eu.

Nu ştiam de acum ce urmează să fac. Simţeam că vremea nu îmi mai îngăduie să zăbovesc prea mult pe aceste locuri atât de frumoase dar străine inimii mele. Prietenii mei mi-au simţit foşnetul şi ezitarea. Atunci au deschis iar burta cerului, lăsându-mă să mă bucur de un dans haotic al pufului de păpădii, cel mai ameţitor vârtej văzut vreodată. Am ameţit, am închis ochii, parcă pentru a miji din nou înaintea unui . Aceeaşi mână, o păpădie uriaşă şi aproape umană se cobora spre mine, înfigând vânt şi uitare în pieptul meu de copil. Începeau să se şteargă tot mai mult amintirile, bâlbâiam tot mai anevoios cuvinte în gând, după care m-am cufundat într-un somn adânc de câţiva ani. Când am deschis ochii am simţit că nu mai eram copil. Nu mai credeam nimic din ceea ce văzusem sau din ceea ce reuşisem să făuresc cu atâta dragoste. Gândesc şi acum din când în când că am visat şi că am tras cu ochiul pe gaura cheii unui .

Tu, copile, să crezi mereu ce visezi. Să faci tot posibilul ca din fiecare să te întorci cu o firmitură de colţ de rai, să o înghesui sub pernă şi să o hrăneşti în fiecare noapte cu Umbre. Să nu creşti, lasă doar inima să crească şi să se umple de visele celor ca mine. Ai grijă de umbre şi nu uita că ele nu te părăsesc niciodată. Sunt singurele care te urmează în visul ăsta numit viaţă.

sursa foto: http://panamarte.net/2012/07/obra-despedida-remedios-varo/

Carla-Francesca Schoppel

Lasă un semn

comentarii

Despre autor

(x) Colaborator SB

Absolventă și masterandă a Facultății de Filosofie. Rătăcită, dar nu pierdută în labirintul basmului, deschide cu cheia visului „Alice în Țara Minunilor”, studiind povestea dintr-o perspectivă filosofică. Rar, scrie poezie.

Număr articole publicate : 35