Despre Umbre şi un vis numit viaţă (I)

M-G-H-Despedida-copy-copia
Demult, pe când timpul se măsura în cântece sau în dansul frunzelor, vizitasem cel mai frumos tărâm pe care aş fi putut să îl întâlnesc vreodată, oricât de multă vreme mi-aş fi purtat paşii spre oricare dintre cele patru zări. Tot ceea ce îmi puteam aminti era că încercasem să aţipesc într-o dimineaţă în Labirintul de la Miazănoapte, pe un pat de vreascuri abia adunate de grădinarul nostru, Domnul Greiere, când dintr-odată, pe când mijeam ochii tot mai mult a somn, am văzut plutind o mână de păpădie, venind din ceruri direct către mine.

Nu ştiam dacă să îmi fie frică sau să mă las la întâmplare, fie în voia acestei siluete de puf, suflând spre ea în timp ce îmi puneam o dorinţă, fie în visul care îmi gâdila tot mai mult pleoapele. Cert este că am ajuns în locul acesta despre care îţi voi povesti şi ţie, cititorule, gândind că vei alege şi tu într-o zi cea mai frumoasă călătorie din lume, mai frumoasă decât visul însuşi.

Mă trezisem pe un scaun, cocoţat în vârfurile cerului, stând aşa, proptit în aer, de parcă de scaunul meu atârnau lese invizibile care îl susţineau de tavanul cerului. Fiinţe de toate mărimile, cu hainele colorate, cu barbă si codiţe împletite în fel şi chip, mă priveau cu ochii lor curios de mari, în timp ce îşi netezeau cutele hainelor.

– Bine ai venit printre noi, copile, îmi spuse un domn care semăna cu un miriapod de zahăr ars, cu picioarele caramelii.

Avea o pălărie albă, undeva între textura gazoasă şi solidă, din care mai picura din când în când pe multitudinea de pantofi de lac ai săi, câte o picătură de apă. Asta îmi confirmase că eram într-adevăr în vârful cerurilor, printre nori pe care îi puteai apuca între palme ca pe o mare vată de zahăr.

– Cum am ajuns eu aici, dacă nu este cu supărare întrebarea mea? reuşisem eu să întreb, privind pe rând zeci de perechi de ochi mari şi tremurânzi.

Vietăţile aşternute la picioarele mele păreau prietenoase şi cu adevărat încântate de vizita unui străin atât de neobişnuit ca mine. Dacă ar fi fost şi părinţii mei aici, ar fi înţeles în sfârşit că planşele strânse în mapa de acasă sunt cât se poate de vii, nu doar în imaginaţia mea.

– Căutam de mult o minte atât de curată precum a ta, copile! se auzi vocea unei doamne înalte ca umbra soarelui la prânz. Iată, povesti ea, am sădit pe fiecare petic de pământ câte o inimă, pentru fiecare copil din lume. Multe s-au ofilit, în ciuda eforturilor locuitorilor cerului de a le hrăni cu vânt cald, cu zboruri de pescăruşi sau cu steluţe de gheaţă întoarse de pe pământ.

Din spusele doamnei am înţeles că fiecare copil are o inimă aici în cer, păzită straşnic de cavalerii de cupă, spre a nu-şi pierde vreodată visarea. Uneori însă, crescând, copiilor li se micşorează inima şi odată cu ea se micşorează şi credinţa în cele fabuloase. Am înţeles atunci de ce fraţii mai mari nu mai cară în servietele lor flori, pietre şi sticluţe cu apă de râu, ci din ce în ce mai multe obiecte care seamănă cu cele purtate de părinţi şi bunici: ceasuri care să îi grăbească, masa de prânz, pixuri şi hârtii pe care notează ceea ce mintea lor grăbită nu mai poate ţine strâns. De-a lungul şi de-a latul meu am reuşit curând să disting ghivece şi bucăţi de pământ de mărimi diferite, în care inimile creşteau, se ofileau, căpătau vigurozitatea unui stejar sau se legănau slăbite ca o trestie mâhnită.

– Pentru că inima ta a păstrat amintirea casei tale, care este aceasta, te-am chemat să ne ajuţi! mi se adresă o ciupercă în parpalac de alge roşii.

– Rămâi cu noi şi învaţă-ne despre Umbrele de pe pământ! strigară în cor o pălărie, o oglindă şi o draperie de catifea de culoarea şofranului.

– Trebuie să recunosc că nu ştiu nimic despre Umbre!

Mă ruşinasem când le-am răspuns, căci ştiinţa mea nu acoperea bizareriile pomenite de ei.
Atunci, miriapodul se căţără întâi pe genunchii mei, până îmi ajunse pe nas. După ce se încruntă şi studie cu precizie apele ochilor mei, îmi spuse:

– Tu ştii totul despre Umbre. Pe pământ ai lumină şi beznă, iar la graniţa dintre cele două se află ele, Umbrele. Fiecare copil are una, de care se teme, dar pe care imediat ce creşte, învaţă să o ignore. Părinţii dau vina pe legile de pe pământ însă legenda ne spune că ele sunt dublura şi păzitorul vostru, pretutindeni în noapte sau la întâlnirea cu lumina.

Avea dreptate. Până de curând dormeam cu lumina aprinsă. Umbrele veneau de peste tot şi se ascundeau în şifonier şi sub pat. N-aveam încredere decât în umbra pe care o lăsam în urma mea pe alee, ziua în amiaza mare, când încercam să o prind pe picior greşit, sau mă mai încredeam în umbra care se lungea în faţa mea la asfinţit, mereu caraghios de înaltă şi slabă, de parcă era umbra vreunui plop.

– Voi încerca să vă povestesc tot ce ştiu despre ele! le-am răspuns până la urmă.

Dacă ei nu ştiau ce sunt Umbrele, puteam să le povestesc despre umbrele cu care se jucau mâinile mele pe peretele odăii, înlocuind păsări, iepuri, lupi sau alte animale strecurate prin sacii cu jucării.

Pregătiţi de aşa poveste, omuleţii au introdus imediat o cheie în burta cerului, care se deschise ca o budincă de lapte cald. Înăuntru, stele şi baloane de săpun, inimi şi labirinturi de nori şi apă se întindeau ca într-o oglindă. Lumea asta era ciudat de răcoroasă şi sărată, iar un clinchet ciudat, unul ca ciocnirea unor scoici se auzea cu ecou de parcă eram în puţul urechii vreunui melc de mare. După ce le-am povestit preţ de câteva zboruri şi rotaţii de planete despre ceea ce ştiam că vor să afle, mi-au pus în palme aţă de nori, câteva crengi, aşezându-mă apoi la o maşină de cusut vise.

– Ce ar trebui eu să cos? Nu mă pricep deloc la croitorie!

Nici nu terminasem de rostit nelămurirea, că acul deja îmi străpunse buricul degetului, de acum fumegând şi ceţând întreg degetul, căci doar fum şi ceaţă părea să am acum în loc de sânge.

– Umbre! Vrem câte o umbră fiecare, pentru a ne păzi urmele, pentru a avea încredere că înaintea noastră se întind paşi, fără primejdie! am fost anunţat.

– În fiecare zi prindem de pereţii cerului nori, însă cuiele în care îi proptim nu ţin mult, ruginind imediat. Ei fac fie doar întuneric, fie câzând, lasă prea multă lumină. Trecerea este atât de rapidă încât nu apucăm să ne prindem propria Umbră. De aceea avem nevoie de tine! zise printre lacrimi ciupercuţa, strângându-şi obrajii cărnoşi şi cenuşii sub parpalacul ei.

Va urma

Sursa foto: http://panamarte.net/2012/07/obra-despedida-remedios-varo/

Carla-Francesca Schoppel

Lasă un semn

comentarii

Despre autor

(x) Colaborator SB

Absolventă și masterandă a Facultății de Filosofie. Rătăcită, dar nu pierdută în labirintul basmului, deschide cu cheia visului „Alice în Țara Minunilor”, studiind povestea dintr-o perspectivă filosofică. Rar, scrie poezie.

Număr articole publicate : 35

Comentarii

  1. Daniel C. spune:

    foarte frumos….asteptam continuarea!

    1. Francis Carla spune:

      mulțumesc! va veni, va veni!