Despre Indra şi vrăjile din Ţinutul de Şofran (I)

WHITE-RAT-MICE-MOUSE-HALLOWEEN-WITCH-HAT-7
Demult, în cea mai frumoasă bibliotecă din lume, dincolo de mări şi păduri, dincolo de însăşi vorba oamenilor, trăia Indra, cel mai bătrân şoarece. Un mare cărturar îl numise astfel datorită faptului că micul şoricel apăruse pe rafturile bibliotecii la care ţinea atât de mult, într-o zi ploioasă, cum în Ţinutul de Şofran rar întâlneai. De asemenea, numele pe care îl gândise cărturarul ca fiind potrivit micului vizitator, era numele unui mare zeu hindus care străbătea cerurile în caleaşca sa aurită, la fel cum şoricelul reuşise să pătrundă în atât de bine păzita bibliotecă, ascunzându-se pe o tavă de aur. Tava aceasta îi era tare dragă cărturarului şi îi servea odată la trei primăveri un gustos ceai al vieţii veşnice.

Această bibliotecă ce va costitui spaţiul magic al aventurilor Indrei, se afla ascunsă într-o pădure verde ca smaraldul. De la ferestrele din lemn de mahon se puteau zări afară tulpinile lungi si puternice ale copacilor, printre care se strecurau sfioase ferigi şi plante agăţătoare. Oriunde îţi îndreptai privirea zăreai doar mătăsurile codrului, lucind în soare, acoperind trupul de muşchi şi pământ al pădurii, cu mărgele verzi de lumină. Nimeni nu mai păşise prin împrejurimi de câteva mii de ani. Astfel, nici râul nu se mai grăbea să ajungă la poalele muntelui, nici păsările nu mai ciripeau grăbite aici, căci timpul oprise nisipul clepsidrei în loc.

Apele cădeau lent, ca o catifea grea, printre trupurile adormite ale copacilor. Din când în când mai auzeai seara câte un greiere, care, fericit să găsească o gaură în geamul de cuarţ al bibliotecii, lăsa vioara pe caldarâmul de toporaşi şi intra să se odihnească pe o filă îngălbenită. Greierele nu mai pleca de acolo nicicând. Astfel, nici pădurea nu mai cunoştea cântecul răsărit de sub arcuşul viorii. Încremenit de timp, se apuca de cutreierat cărţile, rafturi întregi, lungi cât două păduri şi înalte cât 3 uriaşi care se ţin în cârcă. Se împrietenea aici cu personaje care îi povesteau tot ceea ce fusese până atunci vreodată pe acest pământ, povesteau despre toate mâinile care au lucrat cu peniţa la făurirea lor, despre toate minţile din care plecaseră spre a se aşterne pe file de chihlimbar. În bibliotecă se mai găsea şi un ghiveci cu o floare deosebită, cea mai frumoasă din câte văzuse Indra vreodată. De aceea îşi petrecea timpul acolo, în după-amiezele calde şi aurii în care soarele atârna ca o cârpă, picurând aripi orbitoare de colb.

Într-o dimineaţă, Indra se deşteptă și începu să facă totul după cum îi era obiceiul. Îşi puse ochelarii cu lentile ca de hublou, îşi netezise mustăţile prăfuite şi se îndreptă spre masa de scris a bătrânului cărturar. Desprinse din tocul peniţei sacoul uitat acolo de cu miazănoapte şi îi verifică nasturii şi butonii, de parcă vreo nălucă ar fi putut pătrunde peste noapte şi i-ar fi luat bijuteriile moştenite de atâtea generaţii de la neamul şoricesc. În curând, remarcă vocea a doi bărbaţi, străini urechilor sale semitransparente si roz. Înţelese imediat că era vorba despre nişte musafiri nepoftiţi şi se zburli de îndată la umbra prietenei lui, Muşcata.

-Spune-ne, vrăjitor bătrân, unde îl ţii ascuns pe meşterul care a făurit toate astea? Spuneau parcă într-un glas cei doi musafiri

-Nu ştiu despre ce vorbiţi! Aici sunt sSunt singur de multă vreme, doar eu şi cu cărţile mele! Auzi Indra vocea cărturarului

-Dacă nu ne spui unde este meşterul, îţi vom incendia rafturile astea toate!

Când auzi despre asemenea ispravă, Indra înţelese că ziua despre care îi vorbea demult cărturarul sosise.
Dincolo de Ţinutul de Şofran locuiau doi bărbaţi, vechi ucenici ai celui care construise biblioteca aceasta măreaţă. Din păcate, tâmplarul era foarte bolnav, dar deosebit de priceput în a alege lemnul cel mai rezistent si parfumat pentru prietenele cele mai bune ale omului, cărţile. Pentru a-i răsplăti munca, nu găsise cărturarul plată mai bună decât o înghiţitură din licoarea la care ţinea atât de mult, cea despre care vă povesteam în primele rânduri. Noaptea în care tâmplarul terminase construcţia îi aduse la final în faţa ochilor împăienjeniţi de ani şi de boală, o frumoasă sticluţa din smarald.

-Ce se află în aceasta? Întrebă meşterul mirat şi fascinat ca un copil, în timp ce se juca cu apele din sticlă pe marginea gurii ei.

-Pentru a-ţi răsplăti cea mai frumoasă bibliotecă pe care mi-ar fi putut-o construi cineva chiar şi cu ultimele puteri, îţi dăruiesc această licoare care să te ajute să trăieşti mulţi ani de acum încolo, în compania pădurii mele magice.

Şi sfârşind cu aceasta, cărturarul îi făgădui bunului său prieten că nu există dar mai frumos în lume decât acela de a locui în pădurea de smarald. Bătrânul apucă doar să soarbă din sticluţa dăruită că se şi înălţă de îndată, inmugurind asemenea celui mai tânăr copac din acel ţinut. Bătrânul nu se mai întoarse acasă vreodată. Îşi înfipse rădăcinile adânc în pământ, adăpostind pământul de prea multă lumină, precum şi geamurile bibliotecii de vântul puternic al toamnei.

Până astăzi nu cutezase nimeni să îl caute, mai ales pentru că bătrân fiind şi neavând copii, singurii care îi simţeau lipsa erau ucenicii săi. Chiar şi aşa, e greu de crezut că aceştia ar fi vrut să îl revadă vreodată, căci invidia lor era prea mare faţă de maiestuoasele sale lucrări pe care cei doi nu fuseseră vreodată apţi să le făurească.

Va urma

sursa foto:
Carla-Francesca Schoppel

Lasă un semn

comentarii

Despre autor

(x) Colaborator SB

Absolventă și masterandă a Facultății de Filosofie. Rătăcită, dar nu pierdută în labirintul basmului, deschide cu cheia visului „Alice în Țara Minunilor”, studiind povestea dintr-o perspectivă filosofică. Rar, scrie poezie.

Număr articole publicate : 35