„Dacă Dumnezeu ar mânca, ar mânca ciocolată”

 

Nici nu pot spune cu certitudine cum funcționez, să fie somnul hardware-ul și foamea software-ul? Și setea? Sunt veșnic însetată. Setea ar intra în componența celui dintâi drept placă de bază probabil. Dacă Amelie Nothomb a scris Foamea sunt eu, drept replică, setea sunt eu. Am vrut de câteva ori să fiu pâlnie. Nu mi-a ieșit. A doua beție, primul banchet, balul de absolvire. Să le uit, să te uit. Dar în mine nu mai zace o sete de alcooluri tari, ci de viață. Încă de mică furam păhărelul cu țuică de pe masă și-l dam pe gât, dormeam buștean. Somnifer, nu alta. Când se prindeau, ai mei, vegheau să nu care cumva să se întâmple minunea, să dispar. E greu cu mine. Sunt atât de prinsă-n cotidian încât în momentul în care nu mă va mai interesa totul, probabil atunci și numai atunci, m-aș termina. Nu obosesc niciodată. Tăriile sunt la îndemâna oricui. Problema cu ele-i că-s finite. Nici n-apuci să ajungi bine pentru prima oară la baie că s-au dus. Cu apa, ei, cu apa e altceva. Ea-i acolo și ai nevoie de ea ca de-un cântec trist. Îți cere s-o bei. Cât poți, până nu mai poți. Te așteaptă ca un bun terapeut. De multă vreme terapia prin apă îmi crește setea de a trăi. E o maladaie de viață. De aici și motivul pentru care nu reușesc să creionez totul. Mi-e sete de întreaga literatură a omenirii, mi-e sete s-o reinventez, s-o povesesc. Mi-e sete de îmbrățișări sufocante, de alergat desculță prin iarbă, de căzăturile de odinioară și zâmbetele tâmpe. Mi-e sete.

Dar în Biografia foamei, Amelie Nothomb e înfometată. „Dacă Dumnezeu ar mânca, ar mânca ciocolată” scria ea. Biografia foamei cuprinde momente din viața autoarei. Scrisul ei, simplu, mă fascinează. Fiecare rând parcă-i scris pentru mine și de multe ori despre mine. Nu vreau să detaliez, ci să o recomand pe scurt. Dacă ți-e foame, nu te limita la mâncăruri, când am descoperit că mâncăm pentru a trăi și nu trăim pentru a mânca m-am întristat nițel. Una dintre cele mai mari plăceri este aceea de a mânca. Și nu doar morcovii de dimineață. Să mănânci tot. Să-ți potolești foamea de sărutările părintești. Să te saturi de mângâierile vântului, să zâmbești sub soare… Dar oare te saturi?

Zoltan Toth
Zoltan Toth

 

Lasă un semn

comentarii

Autor articol: Bianca Dobrescu

Studiază filosofia, scrie poezie, este efervescentă și o cititoare împătimită. A fost premiată la Concursul IDC în 2011 este și activistă culturală. A debutat cu poezie la Ed. Grinta în volumul „Toamna asta citim Kafka” (2012). Face jurnalism economic și cultural. Nu-i plac mușchii și lichelele.

Comentarii

  1. Poate că ar fi mâncat-o, ciocolata, dar terminându-i-se lutul, pe câțiva i-a făcut din ciocolată. 🙂

      1. Dacă ar mânca ciocolată ar alege şi una de vanilie. 😀
        Beți o apă bună, apa înseamnă viață.