Cum se construiește dușmanul: J.M. Coetzee: „Așteptându-i pe barbari”

asteptandu-i-pe-barbari_1_fullsizeDe multe ori m-am întrebat cum pot să trăiască torționarii, cum pot să doarmă, să mănânce, să își sărute nevasta, să își plimbe copiii la țară, asta după ce, poate cu doar câteva ore înainte smulseseră unghiile unui om sau îi rupseseră carnea de pe el. Același lucru îl întreabă și Magistratul (personajul fără nume din romanul Așteptându-i pe barbari de J.M. Coetzee, Editura , 2014) pe colonelul Joll și apoi pe ofițerul Mandel, cei doi torționari care apar în carte. De altfel, doar ei și o femeie, Mai, sunt numiți în roman, restul personajelor sunt pur și simplu denumite în funcție de ce sunt ei: soldatul, gardianul, fata, băiețelul, țăranii, barbarii. Acțiunea romanului se petrece cândva în lumea preindustrială, într-un loc fără nume, undeva într-un teritoriu cucerit de Imperiu (și el nenumit). Subiectul este destul de simplu: un magistrat care guvernează un sat aflat la granița Imperiului și care are grijă de taxe, de oameni, de o cazarmă militară și, evident, apără comunitatea de atacurile celor numiți „barbari”.

Cine sunt acei barbari e greu de spus, dar ni se dă de înțeles că sunt băștinași ai locului, nomazi, care din când în când mai vin și fac negoț cu oamenii comunității. Din diferite motive, mai cu seamă câteva mici furturi, se iscă panica, lumea începe să creadă că barbarii vor ataca, vor ucide, viola, pârjoli totul și Biroul Central trimite un reprezentant, pe colonelul Joll, care să aibă grijă ca acest lucru să nu se întâmple. Evident, acesta creează și mai multă panică și odată cu sosirea lui, odată ce începe să tortureze câțiva așa-ziși barbari, care sunt în fapt câțiva amărâți de cerșetori, pescari sau nomazi, fără noroc începe decăderea magistratului. De fapt, acesta este cea mai intresantă parte a romanului, subiectul real al cărții: urmărirea decăderii unui om, un bătrân funcționar care, ajuns aproape de pensionare, nu numai că nu se poate bucura de viața care i-a mai rămas, dar decade total.

Îndrăgostindu-se de una dintre prizoniere, fiica unui barbar prins și torturat, la rândul ei torturată, pe care o ia și o îngrijește, magistratul este acuzat de colaborare cu inamicul, atunci când merge să o ducă acasă pe fată, și este și el supus torturii și de aici înainte începe coborârea înspre cele mai adânci cotloane ale ființei umane. Dacă aveți impresia că am povestit cartea vă înșelați amarnic. Acestea sunt doar o parte din fapte și privite din exterior poate atrag interesul, poate nu, însă miezul cărții e cu totul altul. Scriitura lui Coetzee este una remarcabilă, nu cred că am mai citit de multă vreme o carte în care omul să fie atât de bine analizat, cu toate slăbiciunile, fricile și dorințele sale, cu trupul său care de multe ori îl trădează, cu sufletul care atinge limita de jos. Suferința trupului supus celor mai barbare (și aici se vede cine sunt de fapt barbarii, în niciun caz nomazii sau pescarii) perversiuni, dureri și umilințe (în fapt, cele mai dureroase sunt deprivarea de elementele esențiale: apa, mâncarea, somnul, igiena) duc la cunoașterea propriilor limite, la pierderea a tot ce înseamnă umanitate. Ajuns în pragul cel mai de jos, uitat de Dumnezeu (interesant este că în tot romanul nu există nici măcar o singură referință la vreun dumnezeu, la religie, dogmă, nimic sacru, fapt care întărește și adâncește senzația de lume pustiită, absurdă, unde oamenii sunt niște biete ființe raționale și vorbitoare, care vin de nicăieri și se îndreaptă spre nicăieri, pentru a îl cita aproximativ pe Țuțea), omul se eliberează de orice rușine, demnitate, umanitate și pun stăpânire pe el instinctele: cum să se hrănească, cum să facă să nu-l mai doară.

Scriitura lui Coetzee are și darul de a crea, în puține cuvinte, admirabile teorii filozofice, de a ridica întrebări esențiale ale umanității, de a răscoli pur si simplucoetzeechrisvh ordinea lumii. În plus, faptul că nu există o delimitare geopolitică a Imperiului, și al locului unde se desfășoară acțiunea, face ca totul să pară în altă lume, spațiul devine unul abstract și miraculos, oniric și coșmaresc în aceeași măsură, fiindcă pe lângă atrocități se întâmplă și viața normală, cea care cuprinde: dragoste, prietenie, relații comerciale între oameni, sex, lectură, pasiuni (scene de o imensă frumusețe sunt cele cu ruinele, dar vă las să descoperiți singuri). În plus, în această lume nenumită există peisaje de o reală frumusețe, apusuri și răsărituri de soare, descrierea unor case minimale, sărăcăcioase, călătorii, expediții de vânătoare sau povestirea unor vise.

Nu e deloc de mirare că autorul a câștigat Nobelul și alte premii importante, nu neapărat cu această carte, dar cu toată opera sa. Am mai citit Dezonoare, care descrie cu totul altceva, însă, la fel ca și această carte, investighează situații umane, sondează sufletul și spune ceva despre viață. Știu, e deja banal să spui că cineva spune ceva despre viață, dar sunt puțini care reușesc să spună ceva cu adevărat, iar Coetzee este unul dintre aceia, cei aleși, cei dăruiți. A fost acuzat că este uneori prea academic, prea manierist, că scrie prea bine, prea stilizat și că ridică cu bună știință anumite dileme, tocmai pentru a face cărțile sale absolut indispensabile și pentru a isca discuții. Poate este adevărat, dar dacă nu ar ști cum să o facă, dacă nu ar spune ceva important și mai ales, dacă nu ar spune-o bine, cine ar sta să îl citească? Și e păcat să nu fie citit, fiindcă, de exemplu, într-un roman de nici 200 de pagini, cum este Așteptându-i pe barbari, care, la fel ca într-o piesă de Becket, nu mai vin, el reușește să disece o lume, să o facă bucățele și apoi să o pună la loc.

Simt că este una dintre acele cărți care mă vor bântui cu lunile și mai simt că o să citesc cu poftă, dar cu mare atenție, tot ce o să mai găsesc de el. Și încă ceva, înainte de final: mi se pare că lumea pe care o descrie el este și lumea în care trăim acum: chiar dacă a publicat romanul în 1980, scenele de panică, de construire a dușmanului, de tortură sunt extrem de reale și de contemporane. Este o practică actuală aceea de a imagina un dușman și de a porni război împotriva lui. Numai deschideți TV-ul sau Google-ul și veți vedea că în chiar acest moment în care eu scriu (sau în  care voi citiți) există zone aflate în conflict, unde viața se desfășoară normal: oamenii beau, fac sex, iubesc, mănâncă, dar se mai întâmplă și altceva: oameni sunt arestați, torturați și uciși fără să știe exact pentru ce și de ce tocmai ei. Fix ca în acest roman pe care vă îndemn să-l citiți. Vă va deschide ochii.

Titlu: Aşteptându-i pe barbari
Autor: J.M. Coetzee
Traducere: Michaela Niculescu
Editura: Humanitas Fiction
Colecție: Raftul Denisei
An apariție: 2014
Ediție: I
Pagini: 200
Preț: 27 lei

Lasă un semn

comentarii

Despre autor

Ion-Valentin Ceaușescu
Co-fondator SB, Redactor-editor

Absolvent al Facultății de Litere (secția LUC) și al masterului TL-LC (2014), ambele la Universitatea București, este redactor-editor SB. Coordonator „Scrie-ți Povestea în Iași” (happening interactiv, în cadrul FILIT Iași). În 2015 debutează cu volumul de versuri „La o țigară cu umbrele” (Ed. Karth). Valentin este pasionat de rock, fotografie și poezie.

Număr articole publicate : 225

Comentarii

  1. ellamyway spune:

    Bine spus „bântui”, și pe mine mă bântuie cărțile lui de fiecare dată. Am citit Disgrace, The Childhood of Jesus și The Life and Times of Michael K. Mi se pare foarte frumoasă scriitura lui, chiar dacă subiectele tratate nu sunt deloc ușoare sau plăcute, ba chiar dimpotrivă. Nu-mi rămâne decât să citesc și Așteptându-i pe barbari…

  2. da, este un autor care merita sa fie citit integral. sa o citesti cu drag si pe aceasta!