Cine vine tare din spate în literatură

În urmă cu vreo trei ani, ca membru în juriul concursului literar de debut /Max Blecher, am avut la un moment dat o revelație: adolescenții de azi știu cu adevărat să scrie. Jumătate din manuscrisele de proză care au prins atunci finala aparțineau unor autori cu vârste între 13 și 20 de ani. Romanele sau povestirile lor nu semănau cu nimic din ce era fals apreciat la acea oră în literatura noastră de către critica aflată pe patul de moarte. Viitoarele cărți ale adolescenților aveau acțiune, ritm, personaje, finaluri bine gândite, suspans, răsturnări de situație, teme atractive, coerență, cursivitate, un limbaj accesibil și natural. Ți le puteai imagina foarte ușor ecranizate. Nu aveau snobismul grețos, prețios, al scriitorilor veșnic ventilați prin România Literară, nu aveau stilul împopoțonat și greoi de care autorii ar trebui să se scuture încă de la prima carte, nu să meargă cu el, târâș, până la vârste matusalemice. Nu vedeai oftări după perioada comunismului, nici realități sociale prezentate atât de fals și didactic, încât să ai senzația, citind un roman, că te afli la ora de cultură civică. Copiii ăia chiar știau să scrie despre viață, așa cum o vezi în jur. Brută, necosmetizată, tragică, interesantă, diversă.

M-am gândit totuși că poate a fost atunci o pură întâmplare; că, datorită cărților YA, mulți adolescenți se apucă la rândul lor de scris, dintr-o tendință firească de a-și imita idolii. Din fericire, nu a fost un singur moment, ci, luni și ani mai târziu, n-am făcut decât să mă conving și mai mult că există o grămadă de tineri care vor să se dedice pe bune scrisului. Următoarele ediții ale concursului /Max Blecher, dar și manuscrisele primite și citite cu atenție la Incubatorul de Condeie au confirmat că lucrurile sunt pe cale să se schimbe în literatura română. Dacă, în urmă cu 20 de ani, să zicem, principala literatură pe care o putea livra un adolescent era cea de tip jurnal (vârsta fiind prea fragedă, sau experiența de viață prea limitată, pentru a da personaje veridice și acțiune coerentă), în prezent văd cu uimire și bucurie că un (aproape) copil de 15 ani poate scrie nu doar un roman, ba chiar o trilogie sau o saga; nu doar o carte centrată în jurul unui personaj, ci chiar o încrengătură demnă de o soap opera (în sens pozitiv, aici); nu doar stări și sentimente prezentate schematic, minimalist, ci ample și destul de profunde introspecții.

Unul dintre cele mai frumoase momente la care am asistat la un târg de carte a fost în această primăvară, când Andrei Trifănescu, cel mai tânăr autor publicat până acum la Herg Benet, a lansat romanul SF Specimenul, scris la vârsta de 16 ani (!), care face parte dintr-o serie de patru cărți, seria aflată încă în lucru. Un roman care, după numai o lună și ceva, are deja fani. Și el nu a fost singurul autor sub 20 de ani cu care am avut plăcerea să interacționez la Bookfest – a fost foarte emoționant să fiu oprită zilnic de adolescenți, care să-mi ofere cărțile lor deja publicate, cu autograf, sau să-mi ceară sfaturi legate de scrisul lor (pe care le dau de fiecare dată cu toată sinceritatea, în măsura în care-mi permite timpul).

Cred că meritul principal al acestor cărți este ușurința cu care pot atinge publicul – publicul românesc care, să nu uităm, este apatic, sceptic, neîncrezător, reticent, și care citește din ce în ce mai puțin. Cred că, prin scriitorii care vor debuta în următorii ani, pentru care este atât de firesc să scrie ca “în afară”, s-ar putea, pentru prima dată după mulți ani, să se mai repare din prăpastia căscată între literatura română și public. Tinerii care scriu acum vor fi nevoiți, dacă își doresc cititori, să repare tot ce a stricat critica literară în ultimii 10-15 ani, când a scârbit publicul de literatura autohtonă, dezamăgindu-l, plictisindu-l, ținându-i predici sforăitoare, scoțând în față cărți și scriitori al căror principal numitor comun era praful uriaș așezat pe stilul lor, pe personaje, pe tot ce puneau între coperte. Oricum, cititorul are un instinct bun și a sesizat deja că se întâmplă ceva – așa se și explică de ce un debutant abia trecut de 20 de ani (aici mă gândesc la Lavinia Călina, tânăra autoare a distopiei Ultimul Avanpost) poate vinde de zeci de ori mai bine decât un scriitor “consacrat”.

Poate că, dintre tinerii de 15 și 16 ani care scriu astăzi, nu vor ajunge mai mult de 10 cu adevărat scriitori. Dar cred că nu este deloc puțin. Iar lumea literară din prezent, suferind de artrită, n-ar trebui să se simtă atacată și nici invidioasă; ar trebui, pur și simplu, să răsufle ușurată fiindcă, indiferent ce se va întâmpla în următorii ani, literatura rămâne, totuși, pe mâini bune.

Lasă un semn

comentarii

Despre autor

Număr articole publicate : 2