C-un pas dincolo…

Nu ştiam la ce să mă aştept.

Soarele îmi ardea obrajii.

Era o zi-n care jucam rolul de curajoasă. De un curaj din ăla, rar întâlnit.

Nu cu multă vreme în urmă n-aş fi îndrăznit. Cumva laşitatea pe care o mascam de bună voie, nesilită de nimeni, îmi dădea papucii. Şi aici mă refer strict la ieşitul din bula mea (în care nu te simţi ca la mama acasă, nici ca în pântec, totuşi mimezi poziţia fetusului deşi nu-ţi mai iese şi te retragi, ferită de toţi şi de toate, uitând) unde mereu se întâmplă ceva mult mai interesant decât dincolo.

Însă, am făcut doi paşi şi mână-n mână ne găseai acum pe Calea Floreasca (eu şi el care a început de curând să existe).

Niciodată nu întâlnisem copii fără părinţi (până-n momentul cu pricina), probabil eram ca un puşti în gimnaziu ce află că X din stânga n-are nici cui să-i strige mamă, nici tată, şi-n clipa în care Nicoleta, care îşi citise toate cărţile de pe lista de lectură şi cel mai mult îi plăcuse „Vizita” lui Caragiale, mă întreabă de unde am brăţara mea roz, uşor depresivă, deloc estetică, pe care mama m-a obligat s-o port, chipurile fiind de la mormântul părintelui Arsenie, mi-o admiră, şi mă întreabă cât am dat pe ea, fără să gândesc (că fac şi asta) îi zic:  „o am de la mama”. Şi fiindcă am primit-o, şi nu de la oricine, îmi stătea pe limbă un: o vrei tu?

I-aş fi dat-o. Oricum nu-mi plăcea. Avea un nod urât în care se strângeau probabil toate gunoaiele, şi din când în când, fără să mai fi băgat de seamă, rodeam din ea. Totuşi hepatita, foarte la modă, nu s-a lipit de mine.

Nicoleta trece în clasa a patra. Are părul şaten închis, nişte ochi mari, visători, şi crede.

N-am mai întâlnit de ceva timp pe cineva care să-mi vorbească despre Dumnezeu cu o aşa mare pasiune.

Alexandru, care m-a luat de mână şi dus la dat cu sapa în grădina din centrul de plasament SOS Satele Copiilor,  o provoca şi bălmăjea: „din cauza religiei au murit oameni, din cauza lui Dumnezeu…”

Dar Nicoletei nu-i venea să creadă. Cum poate, cineva, să conteste că Dumnezeu e bun? Şi să-l mai şi învinovăţească, pe deasupra. „Nu vei ajunge bine, fără Dumnezeu” îi spune copilul cu ochii trişti.

Nicoletei îi surâde coregrafia şi nu vrea să crească. Îi e groază că într-o zi se va vedea nevoită să aibă un job.

Landscape at Sandhurst hill

sursă foto

Lasă un semn

comentarii

Despre autor

Editor SB

Studiază filosofia, scrie poezie, este efervescentă și o cititoare împătimită. A fost premiată la Concursul IDC în 2011 este și activistă culturală. A debutat cu poezie la Ed. Grinta în volumul „Toamna asta citim Kafka” (2012). Face jurnalism economic și cultural. Nu-i plac mușchii și lichelele.

Număr articole publicate : 90