Aventurile lui Gramo, firul de praf

images (1)Era o după-amiază ploioasă, când Gramo se năştea pe suprafaţa unui ou. Îşi deschise ochii si clipi mărunt preţ de câteva clipe, aceasta pentru a cunoaşte mai bine spaţiul în care urmau să se petreacă atât de multe peripeţii. Era o vietate mică, un fir de praf dus de vânturile celor patru zări. Se născuse din fire de iarbă si picături călduţe de ploaie, cernute de undeva dintre norii de zahăr. Plutise timp de câteva ore prin aerul dulce, până când se văzu îmbrăţişat de o petală de margaretă. Aceasta, după ce îl cuprinse cu braţele sale, îl legănă şi îl suflă pe micuţul Gramo peste coaja unui ou.

Picăturile de ploaie care cădeau în jur îl înfiorau cu răcoarea şi muzica lor. Se simţea singur şi îşi dorea atât de mult să întâlnească pe cineva când, deodată, un chițăit începu să se audă din spatele unei pietre. De sub muşchiul verde, proaspăt şi umed, un şoricel se ridică grăbit:

– Hei, tu, de acolo! chiţăi ghemotocul gri care începea să iasă câte puţin în ploaie, zgribulit. N-ar trebui tu oare să fii în casă pe vreme de asemenea furtună?

– Eh…se auzi descumpãnit Gramo. Eu vin de departe şi îmi este străinã lumea aceasta. Nu vreau decât să mă aştern pe o suprafaţă plăcută şi aşa obosit cum sunt, să adorm.

– Hihi, chicoti şoricelul. Trebuie să fie tare bine să te dai de-a dura pe pajiştile timpului şi în plus să mai şi dai de cineva atât de amabil ca mine!

Dupa ce mai bolborosi ceva în căuşul palmei, scărpinandu-se în barbă ca a nu-i veni a crede, şoricelul îşi scoase paltonul de catifea şi îl invită pe Gramo la el în căsuţă.

– Urmează-mă!

Orele curgeau ca o acadea topită iar ceaiul de pe măsuţa de lemn era atât de dulce încât Gramo aproape-aproape se înmuiase de plăcere. Şoricelul îi povestea despre lumea aceasta, fascinându-şi musafirul cu jocurile de cuvinte atât de apreciate de neamul şoricesc. La rândul lui, Gramo îi povestea despre turnuri de azur, nori de sticlã şi încerca să îşi aminteascã dacă era singurul care se desprinsese brusc de undeva din neant. Avea oare să rămână pentru eternitate lipit de pământ?

Din când în când, o boare de vânt intra pe fereastră şi aducea cu sine miros de verdeaţă, pădure şi umed pământ. Era de ajuns o adiere pentru ca Gramo să zboare cât ai clipi pe una din mustãţile şoricelului. Gâdilându-şi botul rozaliu ca o bomboană, şoricelul strănută zgomotos, cutremurând întreaga căsuţă. Dura de fiecare dată atât de mult până ieşea la iveală firicelul de praf!

Trebuia ca singur, Gramo să găsească alte fire de praf, să le îmbrăţişeze. Astfel formau împreunã un ghemotoc suficient de mare încât şoricelul să îl vadã şi să îl gãseascã acolo pe Gramo. Dar după cum spuneam, întotdeauna dura atât de mult! Când se găseau însă, discuţiile curgeau repede şi biscuiţii copţi la soare îi săturau pe amândoi, înviorându-i pentru noi discuţii. Astfel, Gramo învăţă despre anotimpuri, despre vietăţile din împrejurimi, ba chiar câteva reţete de biscuiţi crocanţi cu unt şi glazură.

– Ar trebui să plec! se gândi el. Voia să vadă cu ochii lui regatul caleidoscopic pe care şoricelul îl numea pământ.

Îşi luă pălăria din cuier, împrumută din grădină o frunzuliţă pentru a-şi feri mai bine creştetul de ploaie şi porni la drum. Se pierdea tot mai mult pe cărările din faţa sa şi nu îi puteai vedea decât coşuleţul cu prăjituri şi ceai.

– Ai grijă de tine, micuţ fir de praf! se auzea dinspre căsuţa şoricelului. Întreaga familie de şoricei îl saluta şi îi ura drum bun de sub fluturarea batistelor ude.

Trecuserã zile întregi de când Gramo cutreiera câmpiile şi nota în carneţelul său despre flori, pietricele şi minunăţia culorilor. Îi plăcea culoarea maro pentru că era rece şi umedă, roşu pentru că era fină peste petalele sensibile ale florilor. Cel mai impresionat însă era de azur, pentru că nu îi putea simţi materialul. Întindea mâinile către cer să îl atingă dar era lipsit de soliditate. Îi aluneca permanent printre degetele răsfirate. Un mozaic de cuvinte se înnoda pe filele galbene atunci când peniţa stiloului aluneca peste bucla cuvintelor.

Ploua tot mai mult iar pălăria lui de culoarea gutuilor coapte reuşea tot mai puţin să susţină picăturile de ploaie. Gramo auzea vântul şuierând printre firele de iarbă şi se temea că încă nu a sosit timpul să rostească “m-am bucurat de întreg pământul”.

Cum soarele se ascunsese dincolo de norii grei de ploaie, Gramo puse geană peste geană şi adormi cu un oftat adânc. Se visă călăreţ peste întinse fâşii de verdeaţă, bucurându-se de viteza cu care un cal poate străbate suprafeţe care pentru el erau încă necunoscute. Se simţi uimitor de mic şi îşi dorea să nu fi învăţat despre timp. Credea că acesta nu trece, deoarece se vedea pe el însuşi trecând prin timp.

Trosnetul crengilor îi scurtară somnul şi frânturile de vis cu vălurile lor. Deschise ochii şi rămase înţepenit în aşteptarea unor corpuri diforme, desprinse din văzduh.

Pământul începuse să se răcească. Strigăte de durere se auzeau de pretutindeni, ca dintr-o cuvă în care zumzet de musculiţe strigă după ajutor.

– Sunt aici! strigă Gramo, chircit sub pălăria unei ciuperci. Voia ca zecile de voci cristaline să nu fie ale unor vietăţi îndurerate, care vor ajutor. Dar se auzea doar foşnet şi teamă în vocile lor. Se simţi nevoit să se apropie. Întreg trupul i se cutremura pe măsură ce distanţa se scurta. Îşi făcea loc printre firele de iarbă şi astfel reuşi să pătrundă într-un luminiş. În faţa ochilor săi mici, ca două sfere minuscule strălucind, se ivi un spaţiu plin de nestemate care străluceau sub razele calde. Pentru el era de neînţeles cum putea să îşi simtă picioarele reci pe pământul de gheaţă, iar creştetul învăluit de căldurã.

– Cine sunteţi voi? răsuna către vocile parcă lipsite de trup. Gramo voia să le vadă mai bine. Privea nedumerit în jur şi după ce mai cercetă zarea cu privirea, îşi dădu seama că personajele care îi vorbeau erau chiar peticele de Frunze pe care îl aşezase acea ultimă boare de vânt.

– Apropie-te! spuse într-o suflare un trupşor uscat şi cafeniu, de sub umbra unei maiestuoase ciuperci care creştea in ploaie.

În Gramo începeau să înflorească imagini care inventau noi reverii. Se credea însufleţit de întreaga mare de frunze din faţa lui, de parcă încet-încet ceva îl încolţea şi îl absorbea ca un burete.

– Sunteţi bine? se simţi el nevoit să întrebe.

– Oh, micuţă bucată de colb! Acest octombrie bolnav ne-a împins cu putere la sol. Iată-ne de acum îndurerate de o plăcere pe care o voiam să întârzie.

– O plăcere? Dar nu vă doare? Nu vă e teamă vouă de paşii unor trecători grăbiţi? De vânt şi de ploaie?

– Hihi-hihi chicotiră toate laolaltă. Vezi tu, rosti una dintre frunze, viaţa e o ciudată împletitură de nuiele. Vine un timp în care te crezi nemuritor dar toată strălucirea vieţii nu e decât o pregătire a sufletului tău pentru o călătorie poate cu mult mai frumoasă.

– Dar totuşi, păreţi rănite şi întristate.

– Rănite-da! Iată-ne braţele zdrenţuite de vânt! Înainte ca noi să cădem de pe ramura aceea, abia aşteptam să gustăm din acest pământ roditor. De la înălţime, fertilitatea lui ne îmbăta. Vedeam cum trimite la suprafaţă ciuperci si muşchi, ca într-o scamatorie. Reuşea să îmbrace aproape totul în jur! Ne doream prea mult sa ne aşternem aici.

Gramo le privea chipurile şi citea pe ele atât bucurie cât şi o dureroasã nostalgie de toamnă, pe care o mai simţise cândva, într-un timp de care nu reuşea să îşi amintească prea bine.

– Dar tu ce cauţi aici?

– Eu m-am lăsat purtat de vânturi reci, spre a cunoaşte lumea. Dar mă opresc în o mulţime de locuri şi singurătatea mă apasă.

Trupurile chircite şi înfricate se retrăgeau asemenea picioruşelor unei scoici. Gramo părea într-adevăr părăsit de bucuria unei prietenii.

– Poţi să aştepţi alături de noi ceea ce are să vină, să ştii! tremurară frunzele ca o bătaie de aripi.

– Ceea ce are să vină? Dar ce are să vină? se îngrijoră el, fiind totodată liniştit de gândul unei noi camaraderii.

– După câteva zile ca aceasta -spuse o frunză de stejar în timp ce mângâia ghinda de sub umărul ei- un vânt rece se va coborî peste întreaga fiinţã de pe pământ. Copacii din jur numai despre asta vorbesc. Ca o pregatire, ei ne spun legende despre călatorii ale altor Frunze şi ne vorbesc despre anii trecuţi, în care s-a întâmplat asemenea acestui octombrie.

Spun că vom fi îmbrăcate în ace de gheaţă, răcoritoare. Acum, când trupurile ne ard de la raze ce vor fi topite de furtună, visăm la nişte cojoace albe ca spuma de lapte. Vor veni alte suflări de vânt care să ne împrăştie pe ici-colo, până când nu va mai rămâne decât tăcere.

– Tăcere?

– Da, o întinsă tăcere pretutindeni. Fără ciripit de păsări vioaie, fără petale de flori foşnind de bucurie prin văzduh. Doar tăcere…o tăcere care durează.

Gramo era tot mai mişcat de imaginaţia care îi închipuia suflete de apă şi gheaţă, peste umerii săi gârboviţi.

– Mi-ar plăcea să aştept alături de voi tăcerea aceea de gheaţă!

– Ne bucurăm, prietene! Ne bucurăm nespus, se auziră vocile cristaline.

Gramo se împrieteni uşor cu frunzele. Acestea, pe zi ce trece, se uscau tot mai mult. Spre deosebire de ele, sub razele soarelui, el strălucea tot mai mult, ca o aţă de aur desprinsă din părul Toamnei însăşi. Creştea şi cunoştea fiecare zi tot mai mult. Frunzele adormeau ostenite una câte una, după bătaia fiecărei raze de soare, cu degetele strânse puternic la piept. Tot mai mult, tăcerea închidea între braţele ei ciripitul şi sunetele cunoscute de Gramo până acum.

Oare şi el urma să amuţească? Cum va mai vorbi cu prietenii săi? Aceştia nici măcar nu mai puteau să clipească. Dormeau adânc iar dacă încerca să îi trezească, le spulbera trupul în mii de cioburi de aramă. Cu fiecare zi care trecea, se simţea tot mai singur dar împlinit la vederea staturii sale crescânde. Se rotunjea şi colbul auriu care îl acoperea se așternuse pe trupul său de pe paturile de frunze. Cu ce straie ciudat de frumoase îl îmbrăcau din somn prietenii săi!

Veni şi ziua în care soarele nu mai apăru…

Poate că a adormit şi el! se gândea Gramo, în timp ce îşi închipuia totodatã ce haine strălucitoare i-ar fi putut coborî soarele. Ploua mult şi des, iar hainele încetau să apară. Îi era tot mai frig şi strălucea tot mai puţin. Prietenii lui, înecaţi de apă, pluteau pe pământul întunecat, transformat în noroi. Lui Gramo îi era teamă şi dor de azur totodată. Voia să plece dar nu voia să îşi abandoneze prietenii. Vântul încerca să îl desprindă şi să îl poarte prin văzduh. Gramo nu mai avea putere să se ţinã cu degetele sale de crenguţele din jur. Lipsit de vlagã, după câteva ceasuri, Gramo se desprinse şi sărută tot mai mult înălţimile. Parcă asta îl bucura mai mult. Către asta trebuia să îl ducă tăcuta aşteptare? Înfiorat de răcoarea resimţită în înălţimi, se rotea buimac spre nicăieri. Cenuşiul din jur îl dezorienta, crezându-se pierdut pentru totdeauna de turnurile de azur. Orele ardeau iar norii cerneau o gheaţă pufoasă. Particule de mărimea lui Gramo, din vremea când se născuse, se rostogoleau, antrenându-l într-un dans haotic.

În văzduh se deschideau ferestre, dincolo de care mirosea doar a pădure şi vreascuri. Gramo se îndepărta totuşi de ele, fără să vrea, plutind înspre grămezi nesfârşite de nea. Apoi, convulsionat, trupşorul său se aşternu pe un pământ atât de străin lui. Gramo îşi închise ochii clipind leneş, se întinse liniştit că a poposit în sfârşit după un drum lung.

De undeva de sus, Gramo putea fi văzut ca un cristal de omăt. Firul nostru de praf devenise cel mai frumos şi mai strălucitor fulg de nea ce îmbrăcase vreodată pământul.

Carla-Francesca Schoppel

Lasă un semn

comentarii

Despre autor

(x) Colaborator SB

Absolventă și masterandă a Facultății de Filosofie. Rătăcită, dar nu pierdută în labirintul basmului, deschide cu cheia visului „Alice în Țara Minunilor”, studiind povestea dintr-o perspectivă filosofică. Rar, scrie poezie.

Număr articole publicate : 35