Arturo Perez – Reverte – Tangoul Vechii Gărzi

polirom_tangoul_vechii_garzi E imposibil să nu te fi gândit măcar o dată ce vei face mai departe, pe ce treaptă a vieții tale vei păși mâine sau poimâine, dacă vei ajunge în acel loc în care ți-ai propus. În ceea ce-l privește pe Arturo Perez – Reverte, el a știut dintotdeauna ce să facă, indiferent de vremurile prin care a fost obligat să treacă: să scrie.  A fost corespondent de război în țările atinse de conflicte, în special în Africa, timp de 21 de ani.A mai scris apoi pe la diferite ziare sau reviste din Buenos Aires, însă a fost complet influențat de teatrul de război căruia i-a fost martor (în Tangoul vechii gărzi, unele fragmente descriu întocmai viața pe front). A publicat foarte multe romane, pe baza unora dintre ele a primit distincții literare care i-au adus merite deosebite, precum cel de a face parte din Academia Regală Spaniolă.

Romanul Tangoul vechii gărzi      ridică nenumărate întrebări existențiale, dacă te transformi într-un avion și planezi deasupra acțiunii. De pildă, te întrebi de ce nu ai schimbat ceva la un moment dat, de ce nu ai prevăzut o anume situație, de ce timpul își lasă amprenta într-un mod atât de crud asupra trupului cândva tânăr. Romanul cred eu, împinge cititorul în acel punct al vieții în care este inevitabil să-ți mai pui niște întrebări, retorice sau nu.  Reverte și-a conturat atât de elegant personajele și a expus natura umană feminină atât de minunat, încât ai senzația că romanul a fost scris de o femeie. Timpul este un pion foarte important: precizia cu care personajul principal, Max, face salturi cu decenii în urmă, reușind să păstreze acuratețea evenimentelor și a stărilor, mi se pare o remarcabilă manieră de a capta atenția cititorului. Nu plictisește, nu îl sugrumă pe acesta din urmă cu detaliile.

Max e un om trecut de șaizeci, șoferul unui doctor renumit, cu care a dezvoltat o relație mai apropiată decât cea dintre un simplu angajat și șeful său. Întâmplarea face ca, într-o zi, la volanul Jaguarului angajat să-l conducă, observă la o intersecție un chip care îi este extrem de familiar. Încruntat ca un om care nu găsește soluția unei probleme, peste Max dau buzna amintiri de mult uitate, ținute sub cheia inimii. Femeia pe care tocmai a văzut-o nu este alta decât cea care a reprezentat iubirea tuturor iubirilor dintr-un trecut apus. Vechile bătăi ale inimii învie amintiri peste amintiri, și astfel aflăm că Max a lucrat ca dansator profesionist de tango pe marile transatlantice din America de Sud. Așa cum tango-ul a urcat din bordeluri în marile saloane din toată lumea,inima lui Max străbate hățișurile memoriei aducând-o aievea pe cea pe care a iubit-o vreme de 29 de ani, în tăcere, în liniștea pe care vârsta de șaizeci ar trebui să ți-o aducă.  Personajul Max Costa are șarmul unui gentleman și abilitatea unui spion; trăind în societatea luminoasă care se perinda la bordurile transatlanticelor, el învață să fure obiecte de preț, bijuterii, să desfacă yalele cabinelor doamnelor și domnișoarelor neînsoțite. Timpul intervine din nou în scenă atunci când, înfiorat de vechea dragoste, e obligat să se uite în oglindă. Tinerețea și-a luat bagajele și a plecat, în locul ei au rămas urmele vieții trăite. Doar bătăile inimii au rămas la fel. Personajul feminin, Mecha, femeia pe care Max n-o mai văzuse de trei decenii, aproape, a intrat și ea la rându-i în crudul tăvălug al timpului. Venită în oraș pentru partida de șah a fiului, Jorge, care dorește să devină multiplu campion național, Mecha este spionată și urmărită de Max la fiecare pas. Într-un final, ce doi se întâlnesc, având pe chip seninătatea tinereții pe care amândoi au împărtășit-o cândva.

Este fascinantă ideea de expunere a istoriei tangoului argentinian. Cum am observat și la sfârșitul cărții, Reverte s-a documentat impecabil asupra acestui stil de dans care a fascinat o lume întreagă încă de la început. Dansul este folosit pe post de laitmotiv pentru o dragoste pătimașă, imorală pe alocuri, precum vechiul tangou dansat în suburbiile Argentinei. Mecha era căsătorită în tinerețe cu un compozitor de muzică clasică; Max devine amantul femeii măritate, dovedindu-se mai mult decât un simplu capriciu al inimii. Viața face în așa fel încât îi desparte și îi așează departe unul de celălalt, în poziții sociale extrem de diferite. Intervin de mai multe ori teribilismul și setea de aventură a tinereții, astfel că Max intră în situații neplăcute din cauza escrocheriilor sale. Dragostea pe care cei doi și-o redescoperă, după trei decenii, îi surprinde pe fiecare dintre ei; este acea dragoste mocnită, ținută în siguranță, ca o amintire de preț într-un cufăr al cărui lemn este parfumat.

Narațiunea lui Reverte echilibrează perfect feminitatea și masculinitatea: Meche, deși mai cinstită și mai cu scaun la cap, se regăsește în Max, care comite ilegalități, profită de inimile slabe ale femeilor, dorindu-și în același timp ca toate acestea să dispară. Ce doi se amestecă unul în celălalt. Nu m-a încântat însă ultima parte a romanului, mie mi se pare că sună telenovelistic (acum o să spuneți: normal, treaba e argentiniană!). Se putea găsi un alt sfârșit, în orice caz.

În mare, Reverte a scris un roman incredibil de….credibil, ca să zic așa. Se mulează perfect pe nesfârșitul joc al vieții, care își aruncă piesele care încotro, înainte de a răsturna străvechea tablă de șah. Un roman potrivit pentru o viață întreagă și pentru o zi de primăvară.

-Max?

Un observator imparțial ar fi admirat stăpânirea de sine a celui interpelat. Mai rămâne câteva secunde cu ochii pe ziar și abia apoi ridică privirea, cu o expresie care trece lent de la nehotărâre la surpriză și de la surpriză la recunaștere. În cele din urmă, scoțându-și ochelarii, își tamponează buzele și se ridică în picioare.

– Dumnezeule…..Max! 

Lumina dimineții aurește pupilele Mechei Inzunza, la fel ca pe vremuri. Are unele semne de-abia vizibile, niște mici pete de bătrânețe pe piele, și o infinitate de riduri minuscule în jurul pleoapelor și gurii, accentuate acum de un zâmbet uluit. Dar trecerea nemiloasă a timpului nu a reușit să șteargă restul: felul măsurat de a se mișca, eleganța manierelor, liniile prelungi ale gâtului și brațele, acum mai slabe, a căror finețe este accentuată de vârstă.

Au trecut atâția ani, zice ea. Dumnezeule!

-Douăzeci și nouă. mai exact, precizează el. Din toamna anului o mine nouă sute treizeci și șapte.

Nisa….

Da. Nisa.

 

Autor: Arturo Perez-Reverte

Titlu: Tangoul vechii gărzi     arturo

Editura: Polirom

Colecție: Biblioteca Polirom. Actual

ISBN: 978-973-46-4298-4

Nr. pagini: 448

An apariție: 2014

Traducător: Dan Munteanu Colan

Preț: 39,95 lei

 

 

Lasă un semn

comentarii

Autor articol: Ruxandra A.

Ruxandra A.
A absolvit Facultatea de Litere din București. Este masterandă la Universitatea Transilvania din Brașov, tot la Litere. Fotografiază și scrie pentru sine. Ascultă tot ceea ce-i pune spiritul în mișcare: post-rock, metalcore, progressive, doom-metal, psychedelic rock.