A citi și a fi

tumblr_lvuirtkmih1qb6t6wo1_500

Realitatea trăită în diurn are fisuri prin care se întrezăresc umbrele basmelor. Acest lucru m-a zdruncinat și fascinat mereu, în egală măsură. În orizontul așteptării m-am întâlnit de fiecare dată cu lecturile, reușind astfel să mă înalț deasupra năzuințelor pe care le aveam vis-à-vis de distanțele dintre oameni, căscate prin cuvinte.

Miracolul cuvintelor se consumă de îndată ce ele sunt rostite. Atunci când citești însă, nu mai este nici așteptare, nici neliniștea care ne fură timpul. Citind, vorbești limba personajelor, ești narator și trăiești, în cele din urmă, abia atunci când începi a-ți uita viața. Cred că nu există virtute mai mare decât aceea a tăcerii, în care îți uiți limba, pentru a cuibări în tine ținutul himerelor și al tuturor celor ce nu există, poate, decât prin cuvânt. Neatras de altceva decât de farmecele labirintului de emoții, înfricoșătorul se dizolvă iar necunoscutul fascinează, riscându-ne liniștea.

Cartea, spre deosebire de realitate, ne pune față în față nu cu așteptarea viitorului concret, ci cu imaginația. Ea țese potrivit structurilor imaginarului un viitor citit individual, în care spațiul dezolant și timpul nu mai există. Cuvintele aproape că mor, devin imagini. Ele se metamorfozează și deschid, ca în vis, o lume în care vedem fără a privi. Astfel, circulăm stârniți de imaginile evocate de rânduri, ne oprim între rânduri și ne reamintim parcă o viață pe care în realitate nu am trăit-o. Singura realitate valabilă devine aceea pentru care ne desprindem între pagini, socotind-o adevăratul nostru loc și timp, nealterat, deloc absurd, dorind-o mai mult decât prin gesturi.

În lumea aceasta, despre care spuneam că poartă umbrele basmului, se întâmplă un fenomen care îmi displace. A fi copil are conotație negativă, în loc să ne amintim că așa am cunoscut cel mai bine lumea, privind cu uimire spre ea, aproape fără a face parte din ea. Azi, cei care citesc cărțile pentru copii nu sunt aceia care s-au plictisit de peisajul real, ci aceia care vor să îl privească într-o oglindă, căci ochii lor au rămas de copil. A fi copilăros nu înseamnă a fi imatur, ci a nu-ți pierde acea parte esențială a ființei care te menține așezat la puntea dintre lumea văzută și cea nevăzută. Relația cu lumea se face în apropiere de magic și fabulos, nu prin alterarea așteptării sau a clipelor care ne fură viața cu inerție și cu farmecele distopiei.

De ce n-am lăsa toate cărțile să ne vorbească, fără a le plasa în atâtea categorii de vârstă, când noi între noi nu suntem la fel? Cărțile au timpul lor, în care ni se așează în față și șterg gaura cheii lor, prin care să cunoaștem o altă lume, proprie nouă. Orice carte citită în copilărie capătă adevărata morală după recitire și pare să aibă atâtea planuri de cititori, încât citim parcă de fiecare dată o altă carte. Să oprim pentru o vreme conversațiile și să ne închidem între brațele cărților, să fim eroi, ființe fabuloase, să îmbrăcăm pielea zmeului iar la final să ieșim biruitori din drumul inițiatic al scriiturii.

sursa foto: http://imgfave.com/view/1791361

Carla-Francesca Schoppel

Lasă un semn

comentarii

Despre autor

(x) Colaborator SB

Absolventă și masterandă a Facultății de Filosofie. Rătăcită, dar nu pierdută în labirintul basmului, deschide cu cheia visului „Alice în Țara Minunilor”, studiind povestea dintr-o perspectivă filosofică. Rar, scrie poezie.

Număr articole publicate : 35