Înainte, spre început
La început, Universul a fost creat. Acest lucru a făcut o mulțime de oameni foarte furioși și a fost în general considerat o mișcare proastă.
Douglas Adams
Dacă m-ai fi întrebat acum ceva timp, îți spuneam că cele trei dimensiuni ale timpului nu există. Doar prezentul, doar clipa atemporală a lui acum ne oferă nouă, expatriaților din noi înșine, căutătorilor de adevăr cu torța pe jumătate stinsă, un culcuș comfortabil pe care să ne spirjinim existența îmbătrânită de atunci-uri și de cândva-uri, o casă cu patru pereți strâmbi și opaci dincolo de care se află întregul univers. Trecutul e o cârjă pentru cei slabi, o cârjă făcută din lemn de cea mai proastă calitate care ne oferă sprijin, dar mai des ne dă motive să cădem. Știi doar: melancolia, regretul… Cât despre viitor, el e conținut în totalitate în clipa de față, fie că asta înseamnă că e prestabilit sau că noi îl creem din mers, ad-hoc. Sau… poate că amândouă. La fel ca în scena aceea din Forrest Gump. Omul e o pană, un fulg în bătaia întâmplătoare a vântului. Omul e o pană, un fulg în bătaia predeterminată a vântului. Omul e amândouă. Aș adăuga: e și bătaia vântului, e și întâmplarea însăși, lipsa vântului, lipsa întâmplării. Poate că e prea mult. Dar viitorul- în orice caz, el nu există, ci doar are posibilitatea să existe. M-ai fi întrebat și ți-aș fi răspuns, convinsă că ceea ce zic e adevărat.
Între timp, s-au întâmplat unele lucruri care mi-au arătat că timpul nu se lasă cunoscut cu una, cu două, oricât de complexă și veridică mi s-ar fi părut concepția mea despre el în acel moment. E nevoie de investigații, de aprofundări. Nu că aș fi aflat adevărul- oh, adevărul-, nu că l-aș putea afla vreodată, nici chiar acum, când sunt… ei bine, ceea ce sunt. Știi deja.
Povestea începe într-o dimineață. Toate poveștile încep într-o dimineață, e cel mai frumos așa- când îi povestești cuiva o întâmplare din viața ta, să precizezi mereu că totul a început într-o dimineață; sună palpabil și credibil, ca și cum nu ai avea nimic de ascuns, ca și cum nu s-a întâmplat nimic înainte de asta. Dimineața, deci. M-am trezit cu o senzație stranie de deja-vu- mai fusesem odată acolo și nu oricum, ci în exact același mod- cu cămașa de noapte ridicată până la mijloc, cu geamurile camerei larg deschise către răsărit și cu mintea la fel de clară ca vinul tulbure. Mai fusese odată exact șapte și trei minute și chiar la acea oră o pasăre fâlfâise pe lângă fereastră și o muscă mi se așezase fără nicio treabă pe vârful nasului. M-am ridicat din pat- oglinda știa deja că mai trecusem odată prin fața ei, în același mod. M-am spălat pe dinți cu o periuță deja folosită de mine, nu de orice mine, ci de eu cea din acel moment. Ridici din sprâncene… bineînțeles că exagerez. Doar nu știam încă de pe atunci ce se întâmplă cu adevărat. Dar aveam sentimentul că acea zi era o piesă de teatru pe care o văzusem anterior și asta a fost de ajuns să mă bage în sperieți. …Poate. Doar puțin.
O să trec peste detalii; la un moment dat, când mă aflam într-o stare de semi-somnolență în timpul unei pauze de țigară la serviciu, o voce de undeva din inconștient- ah, asta sigur îți sună cunoscut- mi-a pus o întrebare pentru care aș fi ucis în copilăriile mele sci-fi. M-a întrebat: Dacă ai putea să călătorești în timp, ce perioadă ai alege? Fără să caute sursa întrebării, copilul din mine s-a entuziasmat la culme și a dat răspunsul standard, cel pe care l-am elaborat în ore întregi de reflecție undeva pe la 12-13 ani, cel pentru care aș fi dat orice să se îndeplinească, la fel cum copiii de astăzi își așteaptă scrisoarea de la Hogwarts: aș călători în viitor, fără nicio îndoială. Dar nu în orice fel de viitor, ci în viitorul îndepărtat, foarte îndepărtat, milioane de ani din clipa de față, o perioadă post-istorică în care probabil că nici timpul nu ar mai avea aceleași unități de măsură… Mă fascinaseră mereu filmele science fiction, dar imaginile tipice cu extratereștri și nave spațiale îmi ajunseseră până în gât la un moment dat. Mă agățam de implicațiile profunde ale călătoriei în timp și în spațiu, ale bătăliilor interplanetare și anticipam un viitor ceva mai diferit de ce prezentau acele cărți și filme. Nu îţi da ochii peste cap, nici eu nu știu exact ce era în mintea mea. Nimic prea serios, nimic periculos de aproape de adevăr, dar nu mint când îți spun că știam încă de pe atunci că e și altceva.
În acea zi care începuse cu un deja-vu persistent, instinctiv, din adâncimile memoriei care nu iartă niciun secret, mi-am răspuns mie însămi la fel cum aș fi răspuns în copilărie. Dar după un moment de reflecție, mi-am dat seama că mințeam. Mă schimbasem, mă descotorosisem de viziunile apocaliptice care îmi făceau atât de multă plăcere în adolescență- rămășițele unei civilizații abia respirând, abia ducându-și existența de plumb de la o zi la alta într-o post-post-societate a unui Pământ rănit, dar gata să o ia de la capăt, Soarele evoluând într-o gigantă roșie, distrugând atmosfera și poate, poate și omul… Ah, erau vremuri frumoase. Dar în ziua de care îți povestesc, trecuse mult timp de când mă interesaseră astfel de imagini. Le-am considerat rătăciri ale unei adolescente plictisite; acum mă schimbasem și eram în stare să iau o decizie coerentă și perfect logică. Probabil că intuiești deja ce răspuns am dat. Mă voi întoarce în timp până la geneza lumii.
Am zâmbit când am gândit lucrul ăsta, imaginându-mi pentru o clipă că totul e adevărat, că o ființă supranaturală a pătruns în inconștientul meu cu intenția să mă recruteze pentru o armată de călători în timp. Poate că ar fi urmat să cunosc ființe de pe alte planete apropiate, marțieni, venusieni, poate și plutonieni, chiar dacă biata Pluto a fost coborâtă recent din rangul ei de planeta membra a Sistemului Solar. Iar eu am dat un răspuns atât de lipsit de interes: geneza lumii. Ce să faci acolo ? Probabil e cel mai plictisitor loc din lume, ar spune unii. Pentru mine, era o idee nou descoperită care aștepta să fie șlefuită și îngrijită, poate chiar transformată într-o povestire sau un roman, o idee care mă fascina la culme. Începuturile universului. Starea preformală care a precedat existența infinit de complexă și de formală a istoriei. Nu îmi imaginam nimic în mod deosebit, știi tu, Big Bang sau pe Dumnezeu modelând omul din lut, dar îmi plăcea să cred că lumea înainte de lume e o masă uriașă de apă. Întotdeauna mi-a plăcut apa. Nu, nu ăsta e motivul- cred că știi deja cum apa simbolizează inconștientul, starea amorfă de dinaintea nașterii conștiinței. Iar nașterea lumii asta a însemnat, nu-i așa? Începutul conștienței, minunata, dureroasa conștiență. Din apele primordiale se ridică un monstru marin pe care zeul îl ucide și astfel ia naștere lumea. Bineînțeles, știam că asta e doar o legendă. Nu credeam că un astfel de proces poate avea o formă materială, nu mi se părea ceva ce poate fi descris. Îmi imaginam cum ar fi să mă aflu într-un loc fără formă, fără existență, doar starea potențială de a fi, doar… nimic. Oricine ar fi putut ajunge acolo ar fi fost și el nimic și apoi ar fi explodat în totul, ar fi asistat la frumusețea și la teroarea creației. Ar fi fost minunat.
– Te-ai gândit vreodată cum stăteau lucrurile înainte să existe lumea? am întrebat-o într-o doară pe Mili, colega mea de birou, o ființă tăcută și apatică.
– Da, normal. Nu era nimic pe atunci, a răspuns ea pufăind din țigară.
– Și poți să-ți închipui asta? Poți să vezi în fața ochilor, chiar acum, cum arată…nimicul?
– Sigur. Ce e așa de greu? E doar spațiu gol.
– Da, dar…
– Las-o baltă. Hai înapoi la lucru. Și-a stins tigara și ne-am întors în birou, singurul lucru care exista cu adevărat în ciuda încercărilor mele de a construi punți între realitatea văzută și cea, ei bine, ceva mai invizibilă pe care oamenii se încăpățânau ca taurii să o ignore.
Momentul decisiv e cel în care decizi să ai certitudini; atunci încetezi să mai fii copil. Înțeleg că formarea unor păreri despre lucruri face parte din formarea unui om ca personalitate, dar de ce unora le e atât de greu să accepte că părerea lor poate accepta tot? Nu, nu; lucrurile sunt în alb și negru, moral și imoral, corect și incorect și Doamne ferește ca cineva să vină în mica lor lume construită pe piloni de polistiren și să le conteste opiniile- complet adevărate, dacă întreabă cineva. Nicio îndoială. Totul e așa cum spune fiecare. Cu siguranță…
Trebuie să mă crezi; am vizitat o mulțime de oameni în același mod în care te vizitez pe tine acum și mi s-a rupt inima când am văzut cât de mulți dintre ei sunt așa cum tocmai i-am descris. Fără incertitudini, fără curiozități, ermetizați în lumea lor, în viața pe care și-au creat-o și complet orbi în fața faptului că lumea se extinde dincolo de zidurile lor. Nu e vina lor, săracii. Nimic nu e niciodată vina nimănui. Și totuși…
Am reflectat la ideea mea întreaga zi, iar când seara m-a găsit întinsă pe spate în pat, capul îmi era plin de stele. Cu cât mă măgulea mai mult gândul că, spre deosebire de majoritatea colegilor mei din facultate, nu devenisem un robot de birou fără vise şi fără imaginaţie, cu atât mă adânceam mai mult în fantezia mea, inventând cu minuțiozitate o nostalgie către ceea ce nu există. O nostalgie care era, de fapt, deja o parte din mine, o parte din noi toți, dar în acea seară o reinventam, o regăseam. Lucrurile cel mai greu de găsit sunt cele pe care le ai deja în tine. Recunosc: aveam nevoie de o schimbare de decor, altfel urma să mă consider mereu, în mod nedrept, mai bună decât ceilalți.
O schimbare de decor: ce-ar fi să călătoresc în timp? Gândul că așa ceva ar putea fi posibil vreodată m-a făcut să zâmbesc. Iar dacă ar fi fost, cu ce m-aș fi ales? Cu nimic. Nu cu serbări în cinstea lui Apollo, nu cu Inchiziția pe urmele mele, nu cu haine victoriene somptuoase, ci cu Nimic. La propriu. Decizia fusese deja luată.
După o noapte în care am visat tot ce se putea visa, m-am trezit uitând totul în prima secundă de conștiență. Nu-mi plăcea când se întâmpla asta; visele mele erau mereu interesante când reușeam să mi le amintesc. Am visat cândva că țineam în mână o carte care era un vas plin cu pietricele. Eram absolut convinsă că vasul era o carte și aveam probleme dându-mi seama cum se citește. Pietricică cu pietricică, probabil; până la sfârșit. Oh, îmi pare rău, iar o iau pe arătură. În dimineața aceea, deci- vezi, ți-am zis că totul începe dimineața- m-am trezit fără să știu unde sunt. Ăsta a fost primul meu gând; următorul a fost Întrebarea, groaznica întrebare care i-a împuns în coaste pe filosofi și pe mistici de când lumea: Chiar sunt?Gândul mi s-a părut absurd și nu al meu, dar era inevitabil și amenințător, cerea un răspuns imediat și corect, neapărat corect– am intrat în panică. Ce aveam să răspund? Dacă mi-aș fi pus aceeași întrebare în ziua precedentă, ar fi fost ușor, ceva în genul lui Bineînțeles că exist, ce întrebare mai e și asta, sunt chiar aici, nu vezi, nu simți? Dar acum nu vedeam și nu simțeam, eram pierdută în spațiu și în timp și nu reușeam să văd nimic în jurul meu, nimic din mine sau din lume, doar un… ceva. Da, cred că ăsta e cuvântul potrivit: ceva. Nu pot să îți spun mai multe pentru că nici eu nu știu exact ce era acel ceva, știu doar că mă înconjura din toate părțile și eu îl înconjuram pe el, o amestecătură de eu și restul care nu avea nume sau ingrediente pentru că nimic nu se termina și nimic nu începea, ci totul era unul și același lucru. Nu puteam să mă mișc, pentru că nu aveam unde- eu eram tot. Era o senzație stranie, imens de stranie.
Sigur că am intrat în panică, în măsura în care un corp amorf și disipat poate intra în panică. Nu tu mâini tremurânde, nu tu respirație accelerată și sentiment inevitabil de sufocare- senzațiile mă încercaseră destul de des de-a lungul vieții, mulțumesc. Acum era doar angoasa spiritului și ca să fiu sinceră, m-am îndoit pentru o clipă că toate astea se întâmplă cu adevărat- spiritul nu poate rămâne același fără un corp care să-l găzduiască. Cum puteam să gândesc, să am personalitate când, practic, nu mai existam? Răspunsul a venit aproape imediat: nu gândeam. Nu aveam personalitate. Ce absurd! Nu existam, așa că lucrurile astea erau imposibile, doar un vis al unei ființe care nu este, lucru la fel de absurd, dar aproape veridic prin ridicolul său.
Cred că te-am amețit de tot. Îmi pierd credibilitatea, știu, dar trebuie să mă asculți, trebuie să știi. După ce am reușit să mă calmez fără alte instrumente decât propriile gânduri, mi-am dat seama unde- nu, când sunt. Mă aflam în perioada atemporală de dinaintea genezei. Cu siguranță că asta era. Realizarea m-a lovit ca un bolovan în capul meu inexistent și din acel moment am încetat să mai gândesc. Tot ce voi spune acum sunt gânduri ulterioare, conștientizate abia după ce s-a sfârșit totul.
Mă aflam în lumea de dinaintea lumii, existam și nu existam în același timp. Eram întreaga existență comprimată într-o singură particulă, particula care era concomitent tot ce a fost, ce este și ce va fi vreodată. Dorința mea fusese absurdă- nu aș fi putut călători înapoi în timp până în momentul exact al genezei. Poate că nu fusese un moment, ci un proces, iar să mă infiltrez în el ar fi însemnat să fiu un corp străin care ar fi dat peste cap întreaga creație. Dar să mă întorc în timp înaintea genezei- asta da, asta fusese posibil. Eram o parte din tot, eram nimic gata să devină ceva, purtam în mine germenii întregului univers. După ce realizasem unde mă aflu, încetasem să mai gândesc, dar încă simțeam. Simțeam un calm nemărginit, o frumusețe dincolo de cuvinte, dincolo chiar și de fascinație și de mister- eram armonie, eram energie pură în stare de echilibru perfect. Zâmbești- ai simțit melancolia cuvintelor mele, nu-i așa? Eram tot ce mi-aș fi putut dori vreodată, tot ce și-a dorit vreodată omul, de la începutul timpurilor. Eram în Rai sau în Nirvana sau în Valhalla sau în oricum vrei să numești acea stare de beatitudine dincolo de orice discriminare între iluziile lucrurilor, dincolo de angoasă și de ură și de atașamentul nostru ilogic față de noi înșine. Îmi aminesc doar frânturi din ceea ce simțeam. A fost cel mai minunat lucru din lume. Nu s-a mai întâmplat niciodată.
Următorul lucru pe care mi-l amintesc e că eram aici, așa cum sunt acum. Știi, am avut mult timp liber la dispoziție: am dezvoltat o teorie. Să presupunem că un om reușește să călătorească înapoi în timp până la starea inițială care precede geneza lumii. Acel om se integrează în marele tot, devine una cu întinderea imensă și netulburată de ape primordiale. Devine… o premisă a creației lumii, o parte din sistem, dacă vrei. E o urmare logică faptul că, după geneză, acel spirit se va propaga în întreaga lume odată cu esența în care a fost integrat înaintea începuturilor. O mică parte din el se va afla în fiecare bulgăre de pământ, în fiecare fir de iarbă, în fiecare celulă nervoasă și în fiecare particulă de praf interstelar. Va fi omniprezent. Într-un mod poate prea îndrăzneț, aș putea spune… acel om va fi Dumnezeu.
Eu sunt acea ființă, dacă nu ți-ai dat seama încă. Da, da, cu siguranță că te-ai prins, nu ești unul dintre cei orbi. Ah, nu, nu, nu sunt Dumnezeu! Nu trebuie să crezi chiar tot ce îți spun. Concluzia teoriei mele e opțională, doar un mic artificiu cu care m-am delectat de-a lungul secolelor și pe care l-am folosit să sperii oamenii slabi de înger. Dacă Dumnezeu e ceea ce cred eu că e, atunci noi doi avem ceva în comun: suntem peste tot, suntem tot și toate. Dar micul meu dezavantaj e acela că nu știu nimic. Nu dețin răspunsurile la niciuna dintre întrebările fundamentale: cine ne-a creat? De ce suntem aici? De ce suntem așa cum suntem? Da, am gustat o picătură din divinitate, dar nu am aflat nimic concret. Nu mi-a fost îngăduit; pur și simplu, asta e ordinea lucrurilor. M-aș putea considera un zeu decăzut, un lucifer întârziat, dar toate astea sunt prea dramatice. Sunt și asta e tot ce contează.
Îți mărturisesc că mi-a luat ceva timp să mă obișnuiesc cu noua mea condiție. Dacă te întrebi cum e să trăiești fără un corp material, îți răspund cu bucurie: e minunat. Mă simt liberă, pot merge oriunde și oricând, pot călători și mai ales pot cunoaște o mulțime de oameni. E adevărat, e ceva nenatural în lucrul ăsta. Sunt undeva între corp și spirit, între om și zeu și de aceea nu voi putea să gust nici umanitatea, nici divinitatea. E un lucru care mă deprimă adeseori și mă face să mă întreb cum ar fi fost dacă nu aș fi răspuns la întrebarea aceea, dacă aș fi rămas om. Acum sunt un intermediar care nu știe ce face și merge înainte ca un orb, un orb exaltat, un orb aproape fericit. Am fost expatriată de pe pământ, am ajuns în cer și am căzut mai tare ca niciodată, dar m-am ridicat și sunt aici, iată-mă, îți vorbesc- îți gândesc, mai bine zis, ție și altora ca tine care merită să știe măcar o mică parte din adevăr. Pe mulți i-am făcut să realizeze, de exemplu, că spiritul există, că lumea nu e doar materială. E un pas important, zic eu. Pe alții i-am luminat cu privire la acea stare de beatitudine care poate fi atinsă și pe pământ, nu doar într-un spațiu nedefinit la începutul timpurilor- e același lucru, știi? Meditând, te întorci, de fapt, la starea primordială a lucrurilor. Ar trebui să încerci și tu.
Poate că te întrebi, așa cum m-am întrebat și eu, de ce s-au întâmplat toate astea. Simplu: habar n-am. Poate că am fost una dintre cei aleși, orice ar însemna asta, poate că asta e misiunea mea în lume: să fiu o ființă imaterială rătăcind într-o lume materială căutându-mi, la fel ca și voi, rostul. Poate că mi s-a permis să arunc o privire în secretele universului ca să pot împărtăși cu voi ce am aflat. Între noi fie vorba, nici măcar nu știu cum s-a născut lumea- nu mai țin minte. Nu a fost o amintire care mi-a fost permisă. O explozie de o secundă sau un proces de milioane de ani; nu știu nimic. Poate că au fost amândouă, da, mereu sunt amândouă. Dar știi care e partea cea mai bună a lucrurilor? Acum pot să călătoresc în timp oricând îmi doresc. Nu în lumea materială care îmi e străină, ci în lumea nevăzută, în conștiința oamenilor pe care o citesc ca pe o carte deschisă, aflând tot ce mă interesează și ce nu din epoca în care ei trăiesc. Sunt vocea din adâncul minții lor, ecoul din spatele cortinei, prezența inexplicabilă care îi înfricoșează atunci când apare, dar căreia îi simt lipsa atunci când se evaporă din mintea lor către altă minte, apoi către alta, către alta… Sunt doar o parte din necunoscut, și când te gândești că oamenii se sperie până și de mine, imaginează-ți ce ar spune dacă ar fi confruntați cu misterul în totalitatea sa- o nebunie. De asta sunt aici, să încerc să ajut. Cel puțin, așa îmi place să cred. Cine mai știe ce…
Știi, totul a început cu o voce din mintea mea care mi-a pus, brusc, o întrebare. Îți sună cunoscut? O erupere a necunoscutului în necunoscut, o prezență inexplicabilă din inconștientul meu. Tremuri. Se pare că, în sfârșit, povestea mea te-a impresionat. Poate că vocea care mi-a vorbit atunci era, într-adevăr, a mea, sau poate că doar a decis să fie scurtă și concisă, nu ca mine, care te-am plictisit de moarte înainte să ajung la subiect. Deci, am o singură întrebare pentru tine: dacă ai putea să călătorești în timp, ce perioadă ai alege?
–
Sorana Cancel este laureată a concursului Incubatorul de Condeie, ediția a III-a, București 2012 la categoria proză scurtă. Mai mulți autori găsiți în antologie.