Tropul lui Gabriel Constantinescu

Țiganca

Era după miezul nopţii şi mă grăbeam să ajung pe jos acasă, după o zi lungă, plăcută, dar istovitoare. Lumina stelelor abia se zărea prin praful şi fumul ridicat spre cer în goana zilei ce se curmase. Liniştea nopţii învăluia străzile, iar neliniştea îmi furase speranţa că voi mai prinde ca de obicei ultimul tramvai. Căram anevoie printre frunzele toamnei o pungă de plastic în care aveam o pâine proaspătă şi o cutie cu salată de vinete, pe care mi le dăduse mama cu destinaţie precisă. Pe străzi trecea câte un taxi galben, fără clienţi şi fără cai. Aş fi oprit unul ca să ajung mai repede acasă, dar nu aveam o para chioară. Călcam retrospectiv pe drumul vieţii mele, pe aleile tinereţii unde făcusem cărare în asfalt spre liceul cel mai apropiat de casa părintească, sau spre locurile pline de amintiri, ce mi-au fost hărăzite. Sunt în cartierul în care am crescut de mic, şi pe care îl cunosc cu fiecare pom, cu fiecare groapă. Aici mă simt un fel de şef de trib indian, care nu poate păţi nimic pentru că ştie tot ce respiră şi mişcă. Tot pe aici treceam cu tata acum patruzeci de ani spre autobuzul roşu cu burduf, ce gonea săptămânal cu mine aşezat pe scaunul mult râvnit din faţă, din dreapta şoferului, lângă cutia capitonată cu piele maro a motorului torcător, în drum spre căminul săptămânal al cinematografiei din Piaţa Izvor.  Până acum ceva ani, pe drumurile acestea încă mai treceau căruţe  trase de caii ţiganilor, animale care între timp au devenit doar cai putere, angrenaje ascunse sub capotele de tablă vopsită metalic. Mizeria nu mai este pe caldarâm, dar pluteşte aproape invizibil şi pe termen lung în aer şi în viscerele noastre.

Din răcoarea nopţii îmi apare în cale o ţigancă măruntă, o mogâldeată brunetă îmbrăcată colorat. Pe cap avea un batic înfăşurat ca bandana mea cu Guns’n Roses, pe care mi-o pun ca să-mi acopăr chelia la concertele de hard, într-o încercare disperată de a da timpul înapoi. O fustă colorată şi umflată îi acoperea papucii ieftini de plastic maroniu şi picioarele fără ciorapi, iar un pulovăr întins ca praştia, aproape plesnea închis forţat la nasturi peste burta-i umflată ca de gravidă. O privesc cu atenţie şi cu neîncredere încercând să aflu adevăratul scop pe care îl urmăreşte la ora târzie din noapte, oare ce slăbiciuni caută la mine de care să poată profita? Poate îmi cere bani să îmi ghicească ]n palmă şi fuge cu ei, aşa cum a păţit-o un cunoscut, sau vrea să îmi vândă un inel măsluit, sau un lănţisor contrafăcut, obţinut din aliaje neferoase ieftine şi care bine şlefuit arată ca aurul cel mai pur, sau poate vrea să mă cheme undeva printr-un cort pentru activităţi obscene contracost, ori vrea să îmi ghicească în palmă cu o mână, căutându-mă cu cealaltă prin buzunare, sau mai sigur, îmi va băga pe gât un ceas sau un celular furat de la alţii.  Caut suspicios până departe cu privirea, aşteptând să apară de prin boscheţi, alţi cumetri şi cumetre care să mă lase în costumul lui Adam şi să-mi tragă şi o mamă de bătaie, supăraţi că nu mi-au găsit bani sau telefoane prin buzunarele mele goale sau prin chiloţi, aşa cum a păţit-o într-un autobuz  prin Rahova, nea Emil, fostul meu colaborator de nădejde, care a primit îmbrânceli şi înjurături  din partea hoţilor, pentru că umblă fără bani la vârsta lui, şi că a muncit degeaba toată viaţa, dacă la bătrâneţe e sărac lipit.

– Domnu, mă iertaţi, sunt din provincie, vă rog spuneţi-mi şi mie cum pot ajunge la Gara de Nord?

Privind neliniştit în jur, mă asigur că este singură, alaiul închipuit de mine întârziind încă să apară şi îmi asum riscul de a-i răspunde, aşteptându-i minciunile, pe care sigur o să mi le îndruge pentru a mă înşela cu orice preţ.

– Din partea asta şi la ora asta poţi ajunge doar cu taxiul, sau dacă mergi pe jos faci vreo  oră, două până la gară.

-Domnu, nu pot să merg atâta drum pe jos că-s bolnavă, nu am mâncat nimic, iar bani de taxi nu am şi chiar de-aş avea, tot nu mă ia nimeni pe mine în maşină, îmi răspunse căutându-mi privirea cu ochii ei negri şi pătrunzători, rimelaţi discret pe conturul genelor cu dermatograf negru..

Privind-o mai atent, observ privirea-i inteligentă, dar mascată de o teamă ce nu credeam că o voi întâlni vreodată la ţigănci, aşa că, tot cu aceeaşi neîncredere moştenită în buna ei credinţă, o întreb :

-Da ce ai păţit, ce cauţi la ora asta fără un ban prin Bucureşti?

– Domnu, am fost la o rudă care stă în Militari, dar nu am găsit-o acasă. Am rămas noaptea pe drumuri, aşa că mă duc la gară să prind trenu’. Pleacă unu la ora patru, da’ nu pot să merg atâta drum pe jos, că sunt bolnavă, că abia m-am operat acum o lună de cancer de col la uter, şi mi-au scos doftorii toate alea din mine, de nu mai pot să fac nici copii. De aia am şi burta aşa de mare, de la boală şi dacă merg pe jos mi-e frică să nu mă omoare cineva pe stradă, că oamenii s-au înrăit de tot, e noapte, sunt departe de casă şi nu ştii peste cine dai..

Începusem să o cred şi chiar să o compătimesc, iar un sentiment de într-ajutorare omenească se trezise în sufletul meu dincolo de orice ziduri rasiste ori interetnice, ca un instinct de supravieţuire până atunci adormit, cu toate că subconştientul încerca încă să mă protejeze împotriva pericolului ce putea răsări din senin oricând, lăsându-mă acolo pe aleile copilăriei uitate, în răcoarea unui nou început de iarnă, mai sărac,  mai singur şi mai trist decât am fost vreodată. Mă luptam interior mai mult cu temerea proprie de amăgiri mult experimentate în trecut, decât cu frica de pericolul concret pe care ni-l pune mereu în faţă viaţa cu labirinturile ei pline de neprevăzut.

Mi-am amintit că de câte ori am pus suflet în încercările mele trecute, am fost crunt lovit de cine nu mă aşteptam, rude ori prieteni, iar acum când eram pregătit şi călit în aşteptarea loviturii fatale, aceasta întârzia cu încăpătânare să apară.

Îşi trecu mâna în jurul gâtului aranjându-şi cozile subţiri de păr negru, uşor grizonat şi povesti mai departe…

– Am stat la spital două săptămâni să am grije de nepotu’ bolnav tot de cancer, am rămas fără bani şi trebe să mă duc acasă. Sunt din neamu’ Căldărarilor, noi facem oale, ibrice şi alambicuri din aramă pentru tării, cu asta ne ocupăm, îmi spuse privindu-mă cu ochii ei adânci şi întunecaţi, de parcă în mine un român necunoscut îşi pusese toate speranţele ei de supravieţuire pe lumea asta, care nu vrea sau nu are timp să o înţeleagă.

-Ziceai că îţi este foame, uite am nişte pâine şi nişte salată de vinete. Scot din sacoşă pâinea, o rup pe jumătate, cum făcea Ticu Mare când mânca la coasă în timpul mesei câmpeneşti, şi torn din cutia de plastic pe bucata despicată în două sub ochii ei sticloşi de vulpe flămândă, salata cu miros îmbietor de ulei şi ceapă . Îi întind apoi pâinea şi realizez că în viaţa mea am văzut puţini oameni la fel de înfometaţi. A început imediat să halească pantagruelic porţia concepută ad-hoc, ca şi cum nu ar  mai fi văzut mâncare de două săptămâni. Atunci am înţeles că nu se joacă defel cu vorbele şi că este la fel ca mulţi alţii, un om simplu şi necăjit care încearcă să supravieţuiască într-o lume ingrată, nedreaptă şi ostilă. Atunci m-am hotărât să o ajut cu bani, ca să ajungă cu bine măcar până la gară.

– Hai cu mine, îi zic, trebuie să găsim o soluţie, doar nu o să te las în frig bolnavă şi speriată. Bani nu am la mine, îţi trebuie aproape zece lei ca să poţi plăti taxiul şi o să fac rost de ei, hai cu mine.

Trebuia să mă întorc la casa părintească, la mama de unde tocmai plecasem, pentru a-i cere împrumut cei zece lei.

Auzindu-mi vorbele, în  ochi îi străluci pentru o clipă lumina speranţei, cu toate că o urmă de neîncredere în bunele mele intenţii începu să încolţească în mintea ei, neînţelegând probabil de unde atâta bunăvointă şi răbdare neinteresată din partea mea, a unui român duşmănos care, poate că era de acord cu acţiunile mareşalului Antonescu, sau cu politicile naziste de exterminare în masă, iar o luptă surdă între speranţă şi neîncredere se ducea în mintea ei răvăşită de atâta istorie distructivă. Nu părea deloc obişnuită cu asemenea atitudine tolerantă din partea străinilor şi odată ce goni foamea cu pâinea proaspăt stropită de vinetele savuroase, începu uşor să se teamă de mine.

-Păi cum vrei să te ia în taxi dacă te îmbraci aşa, de ce nu pui pe tine nişte haine normale ca tot omul, şi atunci o să vezi că n-o să mai ai probleme.

– Da cum domnu să mă îmbrac, nu se poate altfel că asta e haina noastră a ţiganilor, ăsta este portul nostru din bătrâni, aşa s-a îmbrăcat mama şi bunica şi aşa mă îmbrac şi eu, că aşa spune legile noastre ţigăneşti.

-Auzi da ce tot zici ţigani, că voi sunteţi rromi.

-Nu ştiu domne ce zici mata cu mârâitura asta rrrom, noi suntem ţigani şi gata, eu aşa ştiu din neamu’ meu.

Încântat şi uimit de respectul, tenacitatea,  şi de dragostea ei pentru etnia strămoşească, tocmai treceam împreună, ca la promenadă pe lângă un grup gălăgios de tineri petrecăreţi care ne aruncară priviri dispreţuitoare.

-Dar legea voastră vă lasă să vă măritaţi cu români?

-Nu ne lasă pentru că e mare păcat, i-a gândiţi-vă  cum mi-ar sta mie să mă mărit cu dumneata, cum am arăta unul lângă altul? Ar râde şi curcile de noi, mata alb, eu neagră , mata român în costum şi eu ţigancă în fuste colorate, mata cu şcoală iar eu fără. Acu’ am patruzeci şi şapte de ani, da’ cu bolile astea nu ştiu cât o mai duc. Vine iarna, avem casele în câmp şi e tare greu, că şi la noi ca şi la români, unii au mult şi alţii de nici unele, iar ăia care au, nu au interes de cei care nu au, şi sunt numai pentru ei, că lumea zice că ţiganii se ajută între ei da’, nu-i aşa. Se foloseşte între ei dacă e interes, dacă nu, nu. Bogaţii noştri vor totu’ numai pentru ei, la fel ca rumânii voştri.

Tot vorbind şi mergând pe bulevard ajungem la aleea întunecată, care duce spre blocul maică-mii.

– Hai pe aici îi spun, dar observându-i teama instinctivă de a  urma prin întuneric, un necunoscut ciudat care vrea să ajute o ţigancă, mă opresc lângă un copac şi îi spun să mă aştepte că mă întorc repede. Suflecându-şi fusta tradiţională, se aşeză acolo pe iarba uscată din preajma copacului, ca lângă jarul de la şatra pe care se primenesc mieii puşi pe proţap în zilele de sărbătoare.

– Da să veniţi, că vă aştept.

În vocea ei am simţit atunci clar că nu ştia ce să mai creadă, dar nu cred că mai spera să mă  întorc. Am ajuns la mama, am împrumutat banii cu explicaţii sumare şi m-am întors la copacul unde ţiganca mă aştepta cu nerăbdare.

– Uite, ţine banii ăştia, opreşte un taxi şi du-te la gară cu Dumnezeu. Drum bun şi sănătate! îi zic eu fericit că am scăpat de o nedorită grijă, ce tindea să devină stres în miez de noapte,…un fel de cine naiba m-a pus, sau bună seara ţi-am dat, belea am căpătat…

-Domnu te rog hai cu mine, ia banii, că nu mă ia nimeni pe mine dacă nu vorbeşti matale.

-Cum să nu te ia? Ai bani, eşti curată, nu eşti beată sau drogată, ce dacă eşti ţigancă, suntem în Europa şi sunt obligaţi de legi să te ia.

-Nu mă ia domnu nimeni, ţine banii şi ajută-mă, că nu respectă nimeni legea în ţara asta.

Avea dreptate, aşa că m-am lăsat convins din nou, cu greutate şi neîncredere în faptul că o voi putea ajuta. Am plecat împreună spre o staţie de taxi din faţa unui mall bucureştean, şi pentru că în perioada aceea se efectua prin ţară acţiunea de numărare a poporului, o întreb curios dacă a făcut recensământul populaţiei şi al locuinţelor…

– Ce e ăla regenzămând, că n-am furat nimica şi nu ştiu să fac. Nu am luat nici boletinu cu mine, să nu mi-l fure cineva.

– Da bilet de tren ai?

-Nu am da văd eu acolo, numa’ la gară să ajung.

În staţie aşteptau trei taxiuri la coada pentru clienţi. Atunci îmi fac o strategie simplă de abordare a şoferului şi deschid portiera ultimului taxi din coada de maşini. Ţiganca mă aştepta pitită la distanţă, în spatele unui copac.

– Vă salut cu respect, am o problemă, trebuie să ajut pe cineva să ajungă la gară, uitaţi banii plătesc eu înainte, vă rog să mă ajutaţi, că este o femeie bolnavă şi necăjită, chiar dacă este ţigancă.

Şoferul îmi spune că nu este nici o problemă, ia banii şi o invită să urce, pentru a o duce la gară. Rămas uimit de “normalitatea” situaţiei şi promtitudinea răspunsului afirmativ, îi deschid fericit uşa femeii, care se urcă privindu-mă cu ochiii negri, pătrunzători, lăcrimând de mulţumire şi recunoştinţă.

De copil am tot avut necazuri cu ţiganii , dar abia acum realizez că le-am avut cu aceia dintre ei, care îşi pierduseră tradiţiile şi credinţa, dezumanizându-se astfel complet, ceea ce nu se întâmplase şi cu această femeie nomadă.

Ştiu că mare lucru, nu am făcut pentru ea, dar privirea-i recunoscătoare mă va face fericit pentru multă vreme, fiindcă  am simţit vraja gândului bun ce îl va  avea pentru mine mereu.

De multe ori este atât de uşor să fii fericit.

————————————————————————————————————

Mă abătusem destul de mult de la drumul meu iar ora era târzie, umblam pe străzi obosit, flămând şi fără bani, iar ultimul tramvai se retrăsese de mult în depou. Mergeam spre casă pe aceleaşi drumuri întortocheate ale cartierului meu de baştină, care se intersectau cu drumurile propriei mele vieţi şi amintirile mă năpădiră. Treceam aproape fără să realizez pe lângă blocul unde locuise iubita mea în urmă cu zeci de ani şi întunericul prinse viaţă deodată, ca într-o sală de cinema. Filmul este proiectat holografic, având ca decor faţada unei centrale termice, ciuperca de gunoi din preajma blocului cu patru etaje, iarba şi colb amestecate în lumina felinarelor şi acelaşi cer prăfuit şi înstelat.. Eu, mai tânăr cu treizeci de ani mă plimbam cu iubita mea ţinîndu-ne de mână, sub privirile  şi chicotelile unui grup de petrecăreţi puşi pe harţă. Din ciupercă iese încheindu-se cu mâna   dreaptă la şliţ, un tip brunet de statură medie, îmbrăcat cu haine de cocalar,  care încurajat de îndemnurile găştii la care se întorcea cu băşica uşurată şi cu rânjetul pe faţa-i schimonosită de plăcere, se opri în dreptul nostru întrebându-ne de sănătate, scărpinându-se cu cealaltă  mână în nas.

– Unde staţi frumoşilor, unde aţi fost …..

Încerc să îi explic  că nu îl priveşte şi că încalcă orice lege, fie ea chiar golănească, abordând o pereche în felul acesta mitocănesc, dar nu apuc să-mi termin bine fraza, că primesc fulgerător şi neaşteptat un upercut de dreapta în bărbie, care m-a făcut să gust praful nisipos de pe asfalt. Individul nu avea nici o lege. Mă dezmeticesc repede, şi ameţit îmi caut cu privirea agresorul care intrase adânc în colonul găştii, printre ţigani romanizaţi şi alţi câţiva derbedei români, care dansau beţi, în jurul sticlelor de vin ieftin, goale, hăhăind zgomotos, acompaniaţi fiind de un casetofon imens pe baterii, ce urla grobian muzică orientală.

Acum, după treizeci de ani, scutur din cap proiectând amintirea înapoi, în colbul vremilor de unde venise, şi trec grăbit pe lângă geamul de la etajul unu, spre care trimiteam sms-uri cu pietricele, sau cu bulgări de zăpadă. Geamul este  acelaşi, îl recunosc după o mică gaură ca de glonţ, pe care am făcut-o cu o piatră ce am aruncat-o mai tare, nerăbdător de a mă face mai iute auzit prin draperia roz, care era permanent trasă. Acum proprietarul şi draperia sunt altele.

Pe măsură ce merg spre casă, mă întorc plutind şi mai mult cu gândul în trecut. Ajung în preajma complexului de unde, în copilărie cumpăram pâine, sifoane îngheţată şi prăjituri. O altă hologramă se aprinde în întunericul minţii mele, ca într-un aparat de filmat şi se proiectează automat pe zidul de mozaic verde al frizeriei, care încă mai funcţionează ca prin minune chiar şi acum după patruzeci de ani. Pe drumul în pantă, plin de praful încins al verii, se zăreau smocuri de iarbă îngălbenită şi muşuroaie de furnici tremurânde ca ochiurile vulcanilor noroioşi. Eram un pitic, cam de un metru, agăţat de mâna tatii. Lacrimile săpaseră pe faţa mea un canal, prin praful gros, depus sub gene şi pe obraji. Cu puţin timp înainte, mă tăvălise acolo un golan negricios, unul Duţă, mult mai mare ca vârstă şi gabarit decât mine,  pentru că nu mă lăsasem buzunărit de banii de pâine şi îngheţată primiţi de acasă. Îl căutam cu privirea pentru a-l arăta tatii, singurul în stare să mă apere şi să facă dreptate. Puştiul stătea cu spatele spre noi, ca un păianjen după un copac, aşteptând probabil alt fraier care să îi cadă în plasă. Avea urechile mici, rotunde şi aduse spre tâmple, ca o pâlnie sau ca o gură deschisă de peşte răpitor. Un ţigan îl recunoşti şi după urechi, iar tata, care crescuse în Rahova, a înţeles repede cu cine are de-a face şi l-a ridicat cu mâna dreaptă de urechea lui stângă, întrebându-l : – Unde stai măgarule? Hai la tactu, să-i spun eu ce face tâlharul lui prin cartier.

L-a dus aşa, cu faţa schimonosită, agăţat de o ureche, cum se prinde peştele în cârligul undiţei, până la uşa apartamentului, în spatele căreia se ascundea un terchea-berchea beat mort, tac’su, cu care nu se putea discuta şi în braţele căruia, tata i-a aruncat cu reproş odrasla, grăbindu-se apoi să plece din scara blocului în care comunismul infiltrase ţigani printre români, bulversându-i deopotrivă, schimbându-le obiceiurile şi comportamentul ambelor naţii.

Holograma s-a stins apoi încet, ca o eclipsă de lună, timp în care treceam singur, în beznă, pe lângă blocul experiment, acum fără tata care dispăruse mai demult în tumultul cerurilor, tumult al necuprinsului mister hermeneutic.

Tot comunismul a fost un experiment apărut în lupta seculară dintre catolicism şi ortodoxie, vorbeam eu de unul singur, mulţumit că ortodoxia a supravieţuit, chiar şi acelui experiment nereuşit din punct de vedere social, dar reuşit ca şarpe al luptei din sânul creştinităţii, obosit, înfometat, greu de amintiri şi sărac mă grăbeam prin noapte în interminabilul meu drum spre casă. Deşi încă nu a răsărit soarele, sar neatent în drum, ca şopârla, direct în faţa unui taxi care opreşte cu şuier de frâne la un metru de mine. Din el coboară parcă direct din poemele vedice, un bărbat brunet cu faţa măslinie de indian, care mă dojeneşte cu blândeţe: – Ce faci domnu, de ce nu te uiţi pe unde mergi,  dacă te făceam pilaf ?..Hai, urcă să te duc acasă, că eşti obosit. Stai departe?

– Cam la zece minute de aici, dar nu am parale..îi răspund eu somnoros, frecându-mi degetele a pagubă. Mulţumesc că m-ai ferit, îi mai arunc eu câteva cuvinte, recunoscător şi speriat de ceea ce era să păţesc.

– Hai urcă domnu, te duc gratis, azi face cinste firma, îmi spuse în glumă, dar aparatu’ îl pun ca să nu primesc vreo reclamaţie, că la ora asta avem control de trafic pe traseu şi dacă mă opreşte careva dau de dracu, rămân fără covrig, spuse mângâind tacticos, volanul maşinii galbene.

Mă urc cu neîncredere, lăsându-mă în grija omului apărut ca din piatră seacă, de niciunde şi de nicăieri. Irizat de luminile farurilor care intrau prin parbriz, un dinte îi sclipea metalic în timp ce vorbea, sporind contrastul dintre alb şi negru, ca o ultimă dovadă materială a lumii din care coborâse. Datorită oboselii îmi mijeam ochii, chinuindu-mă să nu adorm, dar până la urmă  am aţipit.

Maşina, dotată cu gps, ştia mai bine ca mine drumul spre casă. După o vreme opreşte, lăsându-mă chiar în faţa porţii. Aparatul de taxat arăta  zece  lei, adică fix banii pe care îi plătisem taxiului spre gară. Am coborât dezorientat în crepusculul tainic dintre zi şi noapte, dintre lumină şi întuneric, mulţumindu-i şi privindu-l cu recunoştinţă în ochii negri, pătrunzători care mă priveau cu bunătate, anticipând probabil vraja gândului cel bun pe care îl voi avea pentru el mereu.

E atât de uşor să faci pe cineva fericit!

Gabriel Constantinescu este laureat al concursului Incubatorul de Condeie, ediția a III-a (2012). Mai mmulți IDC-iști puteți citi în antologie.

Lasă un semn

comentarii

Despre autor

Arnoux MAZ este pseudonimul sub care a semnat articolele de pe SB. Andrei este poet și activist cultural, premiat și antologat în volume de poezie, din 2010. Implicat în media culturală și Manager de proiect al Concursului de debut literar „Incubatorul de condeie”, din 2012. A publicat "Rock în Praga" în 2011 și "#kazim (contemporani cu primăvara arabă)" în 2014 la editura Herg Benet.

Număr articole publicate : 392