Tropul lui Constantin Capra-Ene

Mons et mors

 Nimic nu-i este mai revigorant obositului suflet decât asprimea muntelui. Noptatica lumină a cerului adânc, prăpăstioasele cărări, răcoarea aseptică a râului zglobiu, foşnetul tainic al pădurii mângâiate de vânt şi chiar prietenul, devenit, în acest cadru, arhetip, sunt, toate, cele mai bune motive de viaţă pe care le putem afla în răstimpurile noastre de disoluţie. Muntele ne frânge cerbicia vanităţii şi ne pune faţă în faţă cu propriile noastre slăbiciuni, cu laşităţile, cu eşecurile, cu nimicnicia noastră. Şi tot el, după ce ne mângâie părinteşte goliciunea stearpă, fecund ne atinge cu telurica-i măreţie şi ne pregăteşte pentru viitoarele turniruri.

Poate că virtuţile pe care le întrupează muntele sunt date, pe de o parte, de secanta solitudine care ne smulge sălbaticei lumi antropice şi, pe de altă parte, de vraja acelei tainice comuniuni, pe care nu o poţi atinge decât dacă te împărtăşeşti din substanţa firii şi devii mândru copac al pădurii, limpede undă a râului, capricioasă pală de vânt, rece lumină de stea sau neliniştită sălbăticiune. Cred că de aceea plec de acolo, de fiecare dată, cu mulţumirea unei regăsiri şi a unui început, dar şi cu părerea de rău a unei despărţiri, pregătit să-mi câştig noi înfrângeri, care să mă readucă în paradisul montan. Viaţa citadină îmi pare, de multe ori, o fatală şi fulgurantă cădere în alcovul Proserpinei. În schimb, escaladarea muntelui este o mândră ascensiune spre făgăduite restaurări şi aşteptate iniţieri. Este, la urma urmei, o aleasă cale către acelaşi sfârşit. Un urcuş spre o moarte sublimă. Urmat de o coborâre spre o nouă viaţă.

 

Parodiile sufletului

 Niciodată nu putem fi noi înşine în relaţiile cu ceilalţi. Cei de dincolo de noi nu ne văd aşa cum suntem, ba, mai mult, ne fac, înrobindu-ne, să fim aşa cum ne văd. Intrarea în lumea celuilalt este condiţionată de imaginea lui despre noi. Suntem condamnaţi să fim prada prejudecăţilor celorlalţi şi cădem implacabil în capcanele ieşirii forţate din sine. Tortura alterităţii existenţiale ne constrânge, totuşi, la construirea propriei identităţi, ceea ce pare să dea un sens travaliului la care ne supune trăirea. De ce, atunci, secanta nelinişte a gândului că drumul pe care am apucat nu ne aparţine? De ce tulburătoarea impresie că forma noastră nu conturează un plin sufletesc, ci pare a fi, mai degrabă, o movibilă graniţă a lumii de afară, care ne invadează până în cele mai intime gânduri? De ce este atât de fad fructul căutărilor noastre? Sufletul nostru nu ia forma propriilor dorinţe, ci întrupează, într-o nesfârşită dezabuzare, gândurile celorlalţi.  Mă întreb, însă, cum este mai suportabil acest infern sartrian? Este de preferat ignoranţa bovină a sclavului care nu admite decât constrângerile exterioare ale condiţiei sale, sau conştiinţa care face iluzia ghilotinei mai terifiantă decât realitatea ei? A doua variantă ne sileşte la o neîncetată redefinire, ceea ce înseamnă inevitabile rătăciri chiar pe drumuri cunoscute.

Este bizar că, deşi nu reuşim niciodată să ne delimităm fiinţarea, eşecul căutării se transformă, odată cu trecerea timpului, în eşecul regăsirii. Otrava nostalgiei este semn al înfrângerii, când morile de vânt ne aruncă din iluzie în frustrare. Ce mai putem face atunci, când curcubeiele ni se destramă, decât să ne căutăm cioburile sufletului într-un trecut aburos, care ni se pare mai bun acum decât atunci când, strivindu-ne, perfid ne-a îmbătat cu nectarul unei împliniri frânte de trecerea clipei? Tot ceea ce facem este sumă şi, neputându-ne aduna, cu mâhnire neînţeleşi ne rămânem. Fiecare chip pe care îl adoptăm, supunându-ne dorinţei şi urii celuilalt, este palidă şi factice icoană a unui suflet pe care îl întrupăm, dar nu ni-l găsim. Măştile pe care le purtăm sunt jalnice parodii ale necunoscutului din noi.

Şi totuşi, Doamne, lasă-mă pierdut mie însumi, ca să nu mă nimicesc într-o căutare prea omenească. Ce mă asigură că, găsindu-mă, nu mă voi pierde pentru totdeauna?

Constantin Capră-Ene este laureat al Concursului Incubatorul de Condeie ediţia a III-a 2012. Puteţi citi şi alte proze scurte ale autorului în Antologia IDC 2012

Lasă un semn

comentarii

Autor articol: Andrei Zbîrnea

Avatar
Arnoux MAZ este pseudonimul sub care a semnat articolele de pe SB. Andrei este poet și activist cultural, premiat și antologat în volume de poezie, din 2010.