“…şi la sfârşit a mai rămas coşmarul” de Oliviu Crâznic este, poate, printre singurele romane gotice din literatura românească de la ora actuală.
De ce să nu recunoaştem, ne place să simţim fiorii suspansului ce anticipează momentul în care criminalul se iveşte cu un fierăstrău, din spatele uşii. Tânărul autor ne reaminteşte de gustul uitat al groazei zugrăvite pas cu pas, în paginile unei cărţi.
Romanul ne poartă într-o irezistibilă călătorie pe tărâmuri întunecate. Păşind pe urmele protagonistului, nobilul Arthur Seragenes, pătrundem treptat într-un univers pe cât de sumbru, pe atât de fascinant, unde moartea pândeşte la fiecare colţ şi demonii trăiesc atât în lumi lipsite de lumină, cât şi în oameni.
Castelul Ultimelor Turnuri este scena pe care se joacă un spectacol grotesc al crimei şi unde se întâlnesc mai multe personaje misterioase. Rolul lor se dezvăluie subtil din spatele intrigilor ţesute inteligent de-a lungul poveştii.
Arthur ascunde un secret trist. Când este invitat la nunta marchizei Josephine de Lauras, el găseşte un bun prilej de a fugi de fantomele trecutului. Vicontele de Vincennes este prietenul din copilărie al lui Arthur, un vânător renumit şi un logician abil. Este singurul în care Arthur are încredere, chiar şi atunci când se dezlănţuie haosul. Max Schwartz, viitorul soţ al marchizei, trezeşte încă de la început suspiciuni tocmai prin lipsa lui de trăsături evidente. Reţinut şi tăcut, bărbatul nu încetează nicio clipă a fi pe lista suspecţilor. Ducele de Chalais, stăpânitor al ţinutului, se remarcă prin cruzime şi aroganţă, nelăsând să-i scape niciun prilej de a-şi arăta curajul şi puterea. Baronul german von Walter aduce cu sine relatări înfiorătoare despre creaturi însetate de sânge şi moarte. Una dintre cele mai impunătoare figuri, inchizitorul Albert de Guy luptă cu îndârjire împotriva răului alături de şeful poliţiei Valois Lacross. Pentru cei doi, fiecare oaspete este un potenţial asociat al diavolului. Zelul lui de Guy îl aruncă, încetul cu încetul, la graniţa dintre raţiune şi nebunie. Huguet de Castlenove a renunţat la hainele preoţiei, devenind un spadasin de temut, care se face vinovat de câteva crime şi posibil o amantă enigmatică. Contesa Giulianna Sellini are un farmec aproape malefic, reuşind să atragă în mrejele seducţiei orice bărbat (mai puţin pe Arthur). Despre ea circulă zvonuri înnegurate, ce se învârt în jurul practicilor erotice oculte şi a magiei negre. Fiica lui Lacrosse, frumoasa Adrianna, se distinge prin inocenţă şi naivitate. Totuşi, într-o oarecare măsură, nici ea nu este absolvită de vină.
Pe tabla de şah a destinului, fiecare personaj este atât pion, cât şi rege. Albul şi negrul desemnează adesea aceeaşi culoare. Spre final, nimeni nu mai poate spune cu siguranţă dacă binele a existat vreodată sau a fost doar o umbră mergând în urma răului.
Dacă vă aflaţi la sfârşitul poveştii, nu vă opriţi. Continuaţi cu şi-mai-înnegurata post-faţă, unde autorul ne face cunoscute motivele pentru care a scris romanul, dar şi informaţii bogate referitoare la sursele de inspiraţie ce stau la baza acestuia. Veţi avea ocazia să aflaţi mult mai multe despre strigoi, vampirism, nelapsi, nosephoros, decorporalizare, pentagrame, sirene, posedări şi… legendele transilvănene.
Romanul a câştigat Premiul Galileo 2011 pentru Cel mai bun roman SF&F şi premiul Societăţii Europene de Science Fiction şi Fantasy Eurocon 2012, Encouragement Award.
