Ceasurile ne sună în fiecare dimineaţă, iar paturile scârţâie sub aşchiile corpurilor noastre abia sosite din vis. Cu îndoială şi emoţie, împlinim ritualul de fiinţă pavloviană, în întâmpinarea acelui “mâine” căruia îi promiteam în ziua dinainte dacă nu viteza, cel puţin mersul pe vârfuri prin viaţă. Ancoraţi în imaginaţie, trăindu-ne vieţile mai mult în minte decât între distanţe, deschidem zilnic ochii către lume, temători şi strânşi de braţele emoţiei noii zile.
În logica primelor ore, se ţese îndoiala startului. Tabieturile şi împlinirea lor dictează primele semne bune ale zilei, garanţie că vom supravieţui vacarmului, imediat după părăsirea patului. Avem nevoie de semne. Avem nevoie să ne găsim după ce, de-a lungul nopţii ne-am abandonat trupurile şi gândurile unui spaţiu de necuprins; curge horoscopul, scârţâitul de clanţă, viitoarea cadenţă a zilei.
Adesea, începem ziua cu lectură, parcă pentru a prelungi timpul de aur al imaginarului. Ne ascundem în lecturi bucurii şi tristeţi, cărţile fiindu-ne cel mai bun martor. În călătoriile prilejuite de lecturi, ne deschidem piepturile şi ne îngăduim să parcurgem drumurile personajelor, cu lumile lăuntrice construite şi cu structurile lor. Ne pregătim pentru zi, adunând din lecturi noi moduri de a privi viaţa, curaj pentru caleidoscopicele întâmplări promise.
Există unele cărţi la care te întorci cu drag dimineaţa. Filele lor, de îndată ce sunt deschise din nou, sunt asemenea rănilor, amintindu-ţi de labirinticele cărări pe care le-ai parcurs cu o seară în urmă, pe jumătate anticipând primejdia încheierii unui capitol, pe jumătate fiind deja accidentat şi fracturat de evenimentele citite. În felul acesta, cărţile devin un soi de stea polară care ne înoţeşte în căutările unor cărţi asemănătoare.
Fiindcă sunt ca o rană, lecturile ne amintesc mereu de cărţile anterioare. Prin asta, fiecare întoarcere la o carte este parte deschiderea unei răni, amintindu-ne traseul parcurs, parte este traseu nou, aglomerat de lecturile adunate între timp. Textul se întinde atunci nu doar ca o etichetă, marcând stări şi momente trecute, ci şi ca fereastră spre alte moduri de a privi. Este ca şi cum ne dăm drumul în zbor din acelaşi copac, ştiindu-ne în faţa riscului de a câştiga o julitură care să ne amintească în continuare de traseul parcurs.
Pentru că cititorul modifică conţinutul unei cărţi, prin modurile proprii de a privi acţiunea acesteia, filele rămân pentru fiecare o rană, permiţându-ne să selectăm şi să primim cu braţele deschise primejdia îndrăgostirii de o carte. Cu ele începem dimineţile, prelungind apartenenţa la firul narativ, găsind semne bune în fiecare pagină nou citită. A citi la trezire, în aşteptarea zilei, devine cel mai bun semn pentru începerea propriei poveşti, găsind în alternanţa de emoţii şi întâmplări prinse în lectură noi moduri de a da piept zilei.
Astfel, îmbrăcându-ne în pielea unui personaj, începem a juca un rol potrivit labirintului vieţii noastre. Lecturile, deşi ca o rană, sunt primele semne bune ale zilei, aglomerând ceasurile de cumpănă, cu o călătorie care asemenea oniricului, continuă să ne absoarbă.
Schoppel Carla-Francesca
sursa foto: http://www.dareoutloud.com/so-disappointed/