Pauza dintre misiuni

682541Lunetistul este al treilea şi cel mai recent roman al lui Marin Mălaicu-Hondrari, după Cartea tuturor intenţiilor (2006, 2008) şi Apropierea (2010).
Lunetistul este un amalgam de poveşti şi amintiri care se întind pe un amplu spaţiu geografic, multicultural pornind din Bistriţa şi ajungând în Spania, Santiago de Chile, Grecia, Viena.

Romanul îi surprinde, în diferite etape ale existenţei lor, pe Constantin şi Cristina, doi foşti iubiţi din Bistriţa, ale căror vieţi cu un parcurs aproape neverosimil îi poartă în diverse locuri. Cristina este fiica unor măcelari, pasionată de literatură. Viaţa acesteia capătă o nouă turnură în momentul în care în oraş se mută o familie de oameni de afaceri străini şi se căsătoreşte cu Jim, fiul acestora. Se transformă într-o femeie bogată, captivă într-o existenţă ce se dovedeşte a fi departe de idealul ei şi se refugiază în alcool, literatură, nostalgii şi un jurnal literaturizat, adresat iubitului din adolescenţă.
În ceea ce-l priveşte pe Constantin, după despărţirea dureroasă de Cristina se înrolează în armată şi devine asasin plătit. Printr-o coincidenţă stranie una dintre misiuni este să îl elimine în schimbul unei sume considerabile pe Carlos Murillo Ponti, copilul orfan pe care îl adoptase financiar Cristina, devenit scriitor celebru şi pe care îl întâlnise întâmplător într-una din misiunile sale. Constantin refuză misiunea, iar e-mailurile Cristinei îi clarifică motivul solicitării crimei.

Romanul este structurat în trei părţi. Primul mare capitol este asemeni unui puzzle între confesiunea, jurnalul livresc al Cristinei, numit Caietul Constantin şi rememorările, poveştile şi fotografiile fictive ale lui Constantin. La acestea se adaugă, partea a doua a cărţii un interviu cu Carlos Murillo Ponti. Ultima parte este de fapt ultima fotografie din albumul lui Constantin.

Întreaga poveste este bazată pe confesiuni şi rememorări în pauza pe care lunetistul şi-o îngăduie între două misiuni. Una dintre cele mai interesante părţi ale cărţii este cea numită „Fotografii pe care aş fi vrut să le am”, un album fictiv, în care Constantin adaugă cartonaşe cu titlurile fotografiilor pe care nu le va avea niciodată. Sunt imagini pe care vrea să le stocheze şi în care se refugiază adesea. Fotografiile, memoria şi literatura sunt supapele la care acesta apelează.

Viaţa lui Constantin se desfăşoară între absenţele şi prezenţele feminine din viaţa sa. E o încrengătură stranie de întâlniri neaşteptate şi hazard care-i modifică radical existenţa. De la Cristina şi Clanul Timbulinzilor la Carmen Mercedes Belano (iubita actuală), Constantin parcurge un drum lung. În urma dezamăgirii produse de ruptura dintre el şi Cristina, el alege să se înroleze într-o unitate specială a armatei, dar Constantin nu este un lunetist clasic hollywoodian. Melancolic, veşnic regretând despărţirea de Cristina şi pasionat de literatură, el are toate datele unui scriitor, nu unui criminal. Nu are nimic dur, brutal de protagonist al unui roman de acţiune pentru că Lunetistul, în ciuda titlului său nu mizează pe acţiune ci pe psihologia personajelor.

„Dis-de-dimineaţă, Constantin a ieşit din locuinţa lui, a făcut douăzeci de paşi, apoi s-a întors şi s-a închis în casă până a doua zi.” Această frază care deschide romanul este caracteristică pentru felul de a fi al personajului central. Meseria acestuia îi impune solitudine si discreţie, iar una dintre obsesiile lui Carlos este modul în care cineva poate dispară complet. Recluziunea voluntară este tema romanului său, Fereastra cu maimuţe, în care şi el foloseşte aceeaşi frază.

Întâlnirea deloc întâmplătoare a lui Constantin cu Carlos Murillo Ponti apropie cele două profesii: lunetist şi scriitor. „Când am început să scriu Fereastra cu maimuţe, mai întâi m-am gândit la orele de veghe încordată ale unui lunetist, dar apoi mi-am dat seama, scriind, că de fapt voiam să scriu, despre el în afara misiunii sau între două misiuni. Romanul a căpătat un caracter evaziv pe măsură ce evitam să vorbesc despre crimele sale. El e un militar şi ucide militari, dar o crimă e o crimă şi crimă rămâne, numai că eu nu puteam să scriu despre aşa ceva, tot evitam, tot amânam, construcţia începea să se fisureze din simplul motiv că îl vedeam pe personaj incapabil de crimă şi mi-am dat seama că tocmai asta era marea victorie, că, pe urma mea, cititorul va rămâne şi el cu impresia unui personaj neverosimil.”
Această frază este şi un fel de cheie a romanului, pentru că lunetistul lui Marin Mălaicu-Hondrari este prin tot parcursul lui, prin selecţia fotografiilor fictive, prin gândurile sale un personaj neverosimil. Finalul este şi el în aceeaşi notă. Băieţii răi trebuie să plătească, astfel Cristina divorţează, redevenind liberă şi se retrage la măcelăria părinţilor săi, în timp ce Constantin se refugiază în deşert cu Carmen Mercedes, iar Carlos eliberat de orice pericol continuă să scrie.

Romanul abundă în referinţe livreşti, practic aproape în totalitate confesiunile Cristinei sunt alcătuite dintr-un minuţios puzzle de citate şi referinţe livreşti (în special Julio Cortázar şi Roberto Bolano amintiţi obsesiv). Confesiunea sa începe cu o aluzie la Marguerite Duras, iar din această ţesătură de referinţe nu lipesc nici Mario Vargas Llosa, Michelangelo Antonioni, Enrique Vila-Matas, Paul Auster, Salman Rushdie, Saul Bellow sau Angela Marinescu.
Însăşi fraza din finalul interviului lui Carlos „Am un milion de dolari, o iubită, o maşină puternică şi în faţă un deşert plin cu literatură” este sugestivă în acest sens. Literatura este condiţia primară de existenţă sau de supravieţuire a personajelor.

Marin Mălaicu-Hondrari creează în Lunetistul o atmosferă poetizată, livrescă şi artificială, dar cu toate acestea este o lectură plăcută, acel gen de roman pe care îl citeşti fără să laşi cartea din mână.

Marin Mălaicu-Hondrari, Lunetistul, , 2013

Lasă un semn

comentarii

Autor articol: Maria Ghegu

Avatar