
Sub mine e atât de rece, şi-o duhoare insuportabilă de moarte. Îmi aminteşte de iarna la munte cu Tudor. Pe când îl citeam pe Thomas Hardy, în mine își făceau apariția tot felul de imagini, care mai de care mai deochiate cu Tudor (şi ce poziţii!). Eram într-a noua și fugiserăm cu trenu’ la Sinaia, tot ce știa să cânte la chitară era „Imagine” și nu voia să se oprească, până i-au dat ăia prin compartiment bani să tacă naibii. Neinteresant, ai zice.
Odată ajunşi am găsit în munţi, un cadavru. Întâia oară când văzusem de-adevăratelea o mortăciune şi priveam fascinată. Mă dădeam mare că ştiu să schiez şi fix cu fundu’ pe un puşti de şaişpe ani picasem. Un puşti care nu-mi surâdea cum eram învăţată, nu mi spunea: “– Nicio problemă, haide ieşim diseară să-ţi fac cinste?” Un puşti care probabil nici nu mai era conştient că şi-a uitat trupul acolo.
Apoi s-au lipit scai de mine, ba poliţişti, ba detectivi, fiindcă făceam ce făceam şi găseam mortăciuni. Le-am învăţat jocu’. Le ştiu modu’ de-a acuza. De asta mă tot chinui aici să-mi fac un plan.
Când l-am găsit pe nea’ Fane, am stat trei luni la mititca pe nedrept. Abia ieşită de pe treptele facultăţii, m-am acomodat cu prostituate şi hoaţe. De aici şi tatuajul de pe spate, nu am sperat niciodată la el. Nu-mi plac tatuajele decât în măsura-n care sunt pe pielea altora iar cu pirce-urile nu sunt de acord. De ce să-ţi faci o gaură-n plus? N-ai destule?! Ca femeie, vorbind.
Nea’ Fane, băuse otravă de şoareci amestecată cu oţet, nu apucase să-şi facă efectul că s-a aruncat pe geam, de la etajul şase. Fusesem ultima ce-l vizitase.
Era un bătrânel calm, care m-a învăţat să joc şah, şeptică, poker, să nu-mi fie frică de sentimente, să le zic pe toate pe faţă, să nu mă ascund în spatele cuvintelor ” nu ştiu”. În camera lui mereu mirosea a opium, fumam trabucuri şi purtam discuţii lungi despre Dostoievski. Avea un pick-up de prin anii ’50, la care puneam zi de zi discuri cu Bach.
Fost colonel, îmi repeta să nu-mi fac niciodată planuri de viitor, să trăiesc clipa. A murit singur, nu a fost niciodată căsătorit.
Atunci mi-am pus pentru prima oară problema: O să mă mărit vreodată?
Cum auzeam discuţii despre copii ori căsnicii mă speriam, schimbam subiectul. Nu-mi surâdea să fiu a unui bărbat definitv. Eram a tuturor şi totuşi a niciunuia. Îi amăgeam, îmi plăcea să-i joc pe degete, să văd cum se agită sperând să le acord o a doua întâlnire. Ego-ul meu cerea asta. Simţeam că îmbătrânesc, mă asiguram că încă sunt atractivă. La 25 de ani îmbătrâneam pe naiba. Trebuia să învăţ să mă descurc de una singură, să mă bazez doar pe mine,să fiu pregătită pentru un posibil el, cu care să procreez liniştită, să mă arunc de bună voie la cratiţă crescând odrasle.
Îmi scriam soarta în aşa fel încât, nicio zi să nu semene cu cealaltă, “mâinele” să fie o aventură.
Am fost astfel şi la un pas de a-mi pune verigheta pe deget. Fugisem cu unu’, redactor la pgh (un ziar local), în Italia. “Haide în Veneţia, să vedem câinii cu covrigi în coadă” îmi răsuna-n cap, deşi nu-mi amintesc cine a zis-o. Aşa că da, am mers şi-n Veneţia. Îmi displac sentimentalismele dar uneori ai atâta nevoie de ele. Tânjeşti după cuvinte banale, ce fac să mişte totu’-n tine, ce-ţi amintesc cât de mult poţi iubi.
O lună tuberculoasă, un el ce mă strângea apăsător în braţe, de-mi simţeam sânii sufocaţi. Şi o minunată declaraţie, pe care dacă aş fi auzit-o în orice alt moment, m-ar fi amuzat cumplit, însă atunci mi-am spus: “ah, ce drăgălaş”. Ştiam că sunt frumoasă, că pot fi cu oricine, că l-am făcut să-mi mănânce din palmă. Ce nu ştiam erau reacţiile mele. Frica de necunoscut, frica de mine.
Ce vedeam în el? Nimic cu adevărat. Ştii, era atât de slab şi încerca din răsputeri să pară ăla duru’, ăla care n-a fost vreodată (ştiind că dacă lasă coarda jos, mă îndepărtează).
Mă voia şi nu reuşea să mă aibă. Platonic, da. Oricum, ce mai contează? Şi-a dat duhul cu mult timp în urmă. Uneori îmi mai amintesc cum îşi băga nasul în ce nu-i fierbea oala (cum îmi lua-n braţe ultima proză de tot rahatu’ şi-şi da cu părerea neîntrebat). Cum îmi zâmbea şi eu îi şopteam : ai grijă, toţi care m-au iubit, pe care am crezut că-i iubesc, şi-au luat-o. Era atrăgător, nu neg. Dar atrăgător şi atât. Am avut momentele noastre. Momente în care aş fi dat orice numai să mă strângă naibi în braţe, să mă sufoce cu toate îmbrăţişările de care nu era în stare (Ca-n filmele cu Audrey Tautou). Purtam discuţii lungi, interminabile, mă îndemna să ies din lumea mea şi chiar să-i povestesc păţanii, năzbâtii… îmi amintea cu totul de mine. De mine, de care mi-e al dracu’ de dor. De cea care nu mai am cum să fiu, în pisici. Halal situaţie, sânii mei îngheţaţi, indiferenţi se adaptează situaţiei şi s-au aşezat forţat, culcat, forţat, peste mortăciune, în timp ce eu îţi povestesc cum au murit alţii. Cum am “mierlit-o” de fiecare dată.
Mă mănâncă spatele. Şi n-am cum să mă scarpin. Şi mi-e frig. Şi am nevoi. Şi…
Vai de mine, acum şi scalpul! N-a trecut nici măcar o oră şi mie tot timpul ăsta mi-a părut o eternitate. I-am auzit mai devreme bălmăjind. Cretinii.
Acum mi-e frig. În fine, să las văitatu’, rămăsesem la ziaristu’ de la pgh. Avertizat, cum era, căuta să-şi arate iubirea nefirească despre care nu mai comentasem, pe care nu o acceptam (pentru că nu venise atunci când trebuia, când mi-o doream din tot sufletul ăsta de a cărui existenţă încă sunt sceptică)
De drag, v-am zis, îmi era. De iubit… În mine roşu amar şi negru şters îşi făcură culcuşul. Aşa le spuneam când mă întrebau: Cum iubeşti? “În Roş-Negru* (Aveam aere de “poetesă”)
Asta-n traducere liberă înseamnă că dacă azi îl iubesc, mâine-l pot urî cu uşurinţă din simplu motiv că mi-am permis să-l iubesc. Şi când urăsc nimicesc, deşi am semnu’ păcii tatuat pe gât.
Pe ziarist l-am trimis în mă-sa şi probabil s-a dus. Nu l-a mai născut iar şi iar. Atât i-a fost.
Eram prin mai, când m-am trezit singură în Piazza San Marco. Mă uitam în stânga, dreapta… nimic. Sunam şi-njuram vocea nenorocită ce repeta“Abonatul pe care l-aţi contactat…” (Trebuia să-şi bage telefonu’-n dos. Asta trebuia).
Italiana chiar mă fascinase încă din generală. Era singura oră în care mi se permitea să mă dau rotundă cu ultimele filme văzute, până şi profa asculta uimită cum îl ridicam pe Tom Cruise în slăvi. Aşa că nu ştiam cum să întreb pe cineva, altfel decât în engleză, încotro drumul spre aeroport. Întreb un tip cu nas mare şi palton lung, negru, îmi zice că mă duce el, să mergem la pas. (la cât ador mersu’ pe jos, am nimerit. Comoditatea mi-e soră.)
Ajung la aeroport la un moment dat, mai aştept 4-5 ore până la primul zbor.
Toate bune şi frumoase, în ultimele minute de aşteptat, la radio aud numele “Radu Clen”. Radu Clen fiind ziaristu’. Suna ceva de genu’ “trovai i vestiti Radu Clen e portafoglio”.
Aproape că nu bag nimic de seamă şi urc, mai înjurându-l de câteva ori. De atunci n-am mai auzit nimic. S-a zvonit că mafioţii l-ar fi dizolvat în acid clorhidric. Alţii ziceau că a fost ciopârţit şi vândut în pieţe drept carne de porc. M-au interogat câţiva copoi pe atunci, da’ n-a fost mare brânză. Îi spusesem că-s ghinionistă. Nu m-am simţit cu nimic vinovată, şi cine ştie cum Radu acum o duce bine merci în alte ţări. Radu, dacă nu eşti dizolvat ori vândut şi citeşti astea, află că ţi-o iei în ultimul hal! Vai de pielea ta!
– va urma-
