Lk60ml; c14

Acest articol a fost publicat de Bianca Dobrescu pe 5.09.2013 în rubrica Fragmente și are asociate următoarele etichete: .

De la înmormântarea lui C. mă detașasem complet de toți și de toate. Cea mai mare teamă a mea devenise reală. Nu mă mai interesa nimic. Căzusem într-o depresie foarte la modă în secolul nostru. Nici nu știam că e depresie, ipohondria mea ieșise la iveală și credeam că-s vraiște, până ce forțată am ajuns la medic. Nu mai primeam vizite, nu mai făceam vizite, nu mai răspundeam la telefoane, nu mai apelam pe nimeni. Nu nimic. Doar zăceam pe-o canapea citind ocazional literatură de prost gust, fiindcă nu mai găseam un sens la toate astea (care se întâmplau acum doi ani). Și într-o zi am ieșit din cutie. Și-am dat nas în nas cu V. V avea niște ochi colorați pe care i-am observat în timp, nu era prea înalt,  și nu credeam să-i fi atras atenția într-un sens bun or că s-ar fi uitat la mine altfel decât la o oarecare. Nu era nimic. Salivam din umbră. Nici nu știam de ce îmi place așa tare, că de frumos… nu era wow, avea mai mult un aer de neîngrijit, de pe ici și pe dincolo. De deștept? Îmi luam șah mat repede. D-aia uneori și uitam să-l salut. În mintea mea îl salutasem de mult prea multe ori și așteptam să mă salute la rândul lui. El uita. Sau mă saluta și el în minte. Faza era că uneori eram foarte vorbăreață, așa de vorbăreață că uitam că-l plac și îi ziceam vrute și nevrute făcându-mă de râs (atât de râsul lui cât și de râsul meu, al curcilor). Și mă trezeam așa … în alte zile… fără să scot un „pâs”. Nu știu cum dădea, poate nasol. Uneori mă privea lung. Alteori nu. Sau nu știam, deși tot timpul îl căutam cu privirea și apoi, pe furiș îmi luam doza de el pentru următoarele zile în care aveam să nu umblăm prin aceleași cercuri. Mă uimeam cum urmăresc un ins care nu mă urmărea la loc. Deși evident aveam tone de scenarii… unele în care chiar mă plăcea și el, în altele eu eram cea care-l privea ca pe un oarecare, haz de necaz nu alta. Sfârșiturile fiind pe măsură, chiar dacă la început nu știa că mă place, între timp realiza că de fapt eu eram tipul ăla de om pe care-l voia lângă el pentru totdeauna. Că bine suna. Într-o zi pur și simplu i-am spus toate astea și na, atunci m-am îndrăgostit. Nu s-a conformat sfârșitului – cât să iasă eroina fericită. Până la urmă eu nu îl plăceam pe el fiindcă nu știam mare lucru unul despre celălalt, plăceam ceea ce credeam că îl face să fie. Dar fiind primul care să nu-mi acorde atenția necesară a făcut cumva de mi s-a tăiat respirația, mi s-au înmuiat picioarele, n-am mai putut zice nimic și na. A scăpat. El n-a murit. Și încă mai cred că mă iubește la loc. Și dacă  există o doză de adevăr în filme și dragostea salvează situația, nu că ar fi fain să le facă ăstora o vizită și să mă scape naibii de aici? Ce mai pot face altceva? Decât să sper…

Abonează-te gratuit prin email

Introdu adresa de email pentru a te abona și vei primi notificări doar când vor fi publicate articole noi.

Alătură-te altor mii (13) de abonați

Direcționează 20% din impozit

Donează dacă vrei să susții financiar educația culturală. Decide ce faci cu 20% din impozitul afacerii tale. Poți contribui la dezvoltarea revistei, ca aceasta să aibă mai multă consistență, coerență și consecvență în plan editorial. Îți mulțumim în avans! Revista digitală SemneBune este un proiect editorial al Asociației AdLittera și este online din 2010.

Autor articol: Bianca Dobrescu

Licențiată în filosofie, Bianca este efervescentă în activitatea cotidiană și o cititoare împătimită. A fost premiată la Concursul IDC în 2011, s-a centrat pe comunicare și relații publice și este activistă culturală. A debutat cu poezie la Ed. Grinta în volumul „Toamna asta citim Kafka” (2012). Face jurnalism economic și cultural. Nu-i plac mușchii și lichelele.