Carlos Ruiz Zafon – Prințul din negură

 

Din nu știu ce m372319otive, nu am fost fascinată de literatura și nici cea S.F., deși am trecut și prin Jules Verne, R.L. Stevenson, H.G. Wells, Isaac Asimov, Antoine de Saint Exupery, Stepehen King sau Frank Herbert. Nu știu dacă ar fi potrivit s-o introduc și pe J.K Rowling și ale dumneaei serii pe bandă rulantă Harry Potter printre numele înșirate mai sus, nici aceasta nu m-a făcut să-i vânez cărțile ca pe ultimii supraviețuitori ai unei lumi pierdute. Deși nu e tocmai , sau poate un mai noir, ca intensitate a suspansului m-a atras mai mult A.C. Doyle, poate pentru că Londra cea încețoșată ascundea cazuri de rezolvat și mă făcea să cred, în mintea mea de copil, că Doyle o bate  pe Agatha Christie. Una peste alta, nu m-am omorât după literatura , ca să mă trezesc după 14 ani că am făcut o obsesie pentru Carlos Ruiz Zafon.

Zafon a scris așa: Prințul din negură (1993), Palatul de la miazănoapte (1994), Luminile din septembrie (1995), Marina (1999), Umbra vântului (2001), Jocul îngerului (2008) și Prizonierul cerului (2011). Stilul este ușor de urmărit, Zafon își apropie cititorul fără prea multă dificultate, prin intermediul atmosferei mistery alunecând lent spre horror. La Zafon însă nu e vorba de acel horror ieftin în care planeta e asaltată de zombi  hătuiți de un făt-frumos blond și nici de un psihopat care-și aleargă victimele cu drujba prin lanul de porumb; e acel gen de horror care captează gentil zâmbetul înspăimântător al unei statui ce reprezintă un clovn. Un clovn diabolic. Cine are fobii de clovni să nu citească!

Azi vorbim despre  prima carte a primei trilogii enumerate mai sus, Prințul din negură.  Ceea ce m-a fascinat la Zafon a fost puterea și intensitatea descrierilor peisajelor și a stărilor. Detaliilor interioare nu le acordă o atenție desăvârșită, se axează mai mult pe elementele care țin de ordin exterior și exersează tehnica povestirii în ramă pe retina cititorului. Zafon știe să fie și dark, chiar dacă în Jocul îngerului   totul se restrânge parcă sub umbra condeiului maestrului E.A.Poe și Prăbușirea casei Usher. Contrar părerilor unora, eu cred că Prințul din negură nu e doar pentru copii, nu are acel mister ingenuu specific literaturii pentru copii și cred că poate fi privit și altfel.

Povestea sună cam așa: o familie se mută într-o casă stranie care pare a ascunde lucruri tenebroase în legătură cu foștii locatari. Dar nu, nu e vorba de fantome sau de strigoi, ci de un lucru mult mai bine elaborat de mintea strălucită a lui Zafon: un fel de pact cu diavolul și o răzbunare în dulcele stil clasic, ceva de genul: you can run, but you can’t hide. De obicei, când e vorba de pactul cu diavolul e musai să apară în cadru și ritualuri satanice sau alte lucruri care capătă o nuanță goth, însă aici e vorba doar de coasta Normandiei. Modul în care descrie Zafon peisajele te face s-o bifezi pe lista cu locuri de vizitat. Un lait motiv al romanului e farul, cel care pare să liniștească atât viețile celor care traversează marea cât și viețile personajelor din roman. Un alt lucru interesant mi se pare la Zafon faptul că scoate membrii de decor ai familiei, păstrând doar personajele principale, adică cei trei copii: Max, Alicia și Roland. Intriga se petrece așadar avându-i ca element compozițional pe cei trei copiii, nefiind a family-drama. Zafon propune un fel de matrioska livrescă, în care cititorul e invitat s-o deșurubeze așa cum simte, în felul propriu și personal.

Am de gând să-l vânez (literar vorbind, desigur) pe Carlos Luis Zafon pentru că are acel lipici care te îndeamnă să dai click după click căutând informații despre el și despre tot ceea ce a scris. L-aș citi pentru că știe cum să păstreze granița dintre suspans și horror-ul fin și electrizant ale filmelor lui Hitchcock. Poate că pare doar un alt roman -hooror pentru copii, de citit cu lanterna sub pătură, însă cred că asta depinde în mare măsură de optica atât de diferită a cititorului.

Din turnul farului, orășelul căpătă straniul aspect al unei machete construite cu grijă de un colecționar. În depărtare, spre miazănoapte, plaja se întindea ca o linie albă, nesfârșită. În zilele cu soare intens, din același loc de unde acum scruta zarea Victor Kray, se putea distinge cu claritate în adâncul mării epava lui Orpheus, ca și cum ar fi fost vorba de o uriașă fosilă mecanică împotmolită în nisip. Totuși, în dimineața aceea, marea se legăna ca un lac întunecat și fără fund. În timp ce privea cu atenție suprafața de nepătruns a oceanului, Victor Kray se gândi la ultimii douăzeci și cinci de ani petrecuți în urmă, simțea cum fiecare an îl împovărează ca o lespede grea pe umeri. 

P.S: site-ul scriitorului e aici, pentru alți ”obsedați” ca mine.

Autor: Carlos Luis Zafon

Editura: Polirom

Colecția: Biblioteca Polirom. Proza XXI

ISBN: 978-973-46-3581-8

Număr pagini: 200

Anul apariției: 2011

Traducător: Alina Țiței

Preț: 24,95 RON

foto

 

 

 

Lasă un semn

comentarii

Despre autor

Ruxandra A.
Redactor - editor SB

A absolvit Facultatea de Litere din București. E pozar amator și scrie fie poezie, fie proză. N-a publicat nimic deocamdată. Muzica rock e a doua lume în care se refugiază. Prima o reprezintă cărțile.

Număr articole publicate : 158