Somnoroasă și puțin aburită (de la ceaiul meu cu mentă), astăzi am devorat și ultima pagină din Măsurarea lumii.
Ei bine, romanul Măsurarea lumii al lui Daniel Kehlmann este un deliciu. De fapt, mai ceva. Ca atunci când vezi zece straturi de pătrunjel, ale tale toate, și începi să-ți înfigi dinții în legături, neștiind cu care să începi. Am terminat-o în momentul în care mi-a picat Jurnal de scriitor (Dostoievski) în mână. Nu rezistam tentației de a citi următoarea carte și nu pot să citesc în paralel fiindcă o iau razna (eu fac multe alte chestii simultan – cât citesc, aștept să se ducă lavabila de pe o găleată în care voi planta cătina, și d-astea ).
Cu ce m-a impresionat Kehlmann? E amuzant. Scrie al naibii de bine și nu-ți permite clipe de stat pe gânduri și pus întrebări de genul: Are rost să continui? Are. De ce? Fiindcă cu fiecare pagină citită dai peste noi întâmplări care te țin ca pe ghimpi așteptând continuarea.
Personajele, un matematician de geniu și un explorator naturalist, descoperă lumea și se descoperă și pe sine (în felul fiecăruia). Gauβ și Humboldt, doi nebuni, vizionari, oscilează între singurătate și iubire, între ridicol și excelență.
În roman nu știi unde se termină adevărul și începe ficțiunea (& viceversa). Dacă ai chef de o aventură literară, ți-ai găsit cu ce să începi.
Pe cât de tare îmi displac traducerile, țin să menționez că aceasta este una din traducerile care-mi lasă un zâmbet, Corina Bernic și-a făcut bine treaba.
„Un bestseller care marchează renașterea umorului în literatura germană contemporană” The Guardian
„Kehlmann este un scriitor uluitor, care reușește să fie spiritual și amuzant fără a cădea nici o clipă în capcana superficialității” Frankfurter Allgemeine Zeitung
„ Soarta lui Kehlmann este să devină marele prozator german pe care lumea renunțase să-l mai aștepte” The Telegraph