Am luat parte la mutarea Institutului într-o casă nouă, la propriu. Cu toate că nu era văruită și nici dotată cu aer condiționat, casa din strada Dianei nr.4 a fost o gazdă faină pentru autorii sibieni Radu Vancu, Ana Donțu și Anatol Grosu. Radu a citit din noua sa carte, Frânghia înflorită (Casa de Editură Max Blecher). Ceilalți doi tineri poeți, Ana Donțu și Anatol Grosu au prezentat poeme noi nepublicate încă în volum. Totuși, Anatol a ținut să precizeze că poemele sale vor fi incluse într-un volum intitulat Epistole din Filipești.
La întâlnirea moderată de Claudiu Komartin au fost prezenți câțiva scriitori contemporani din peisajul bucureștean, printre care îi amintim pe Ioan Es Pop, Constantin Abăluță sau Andra Rotaru.
Centrul Cultural Alternativ, locul unde s-a desfășurat întâlnirea, promite să devină un loc de frecventat pentru scriitorii bucureșteni și nu numai.
În final, un poem de Radu Vancu din volumul Frânghia înflorită.
Ce-ţi spune unul dintre morţii tăi
cei mai dragi, cel mai iubit dintre morţi,
când te lasă inima să-l visezi :
„Dragule, nu e zi să nu apară
câte unul despre care vezi imediat
că-i cam năuc, ajuns pe aici
ca un refugiat hărtănit de câini
& zdrenţuit de bocancii grănicerilor
& iluminat. Un tip care s-a repezit la moarte
la fel cum un câine hămesit se repede
la boţul din mâna hingherului.
Devastat şi totuşi plin de speranţă,
un copil aşteptând în fiecare zi
să vadă dragoste în ochii abuzatorului.
Îl înţeleg ca pe un frate.
Dragoste aşteptam şi eu, pentru că
plină de dragoste mi s-a strâns sfoara de rafie
în jurul gâtului până s-a resorbit sub piele,
plini de dragoste au bufnit bulgării de pământ
deasupra mea, plină de dragoste şi-a făcut
musca de sicriu treaba. Am primit însă numai
linişte & împăcare, turnate peste oase & lemnărie
ca parfumul de nard din vasul de alabastru
peste pletele triste. Şi abia aşa am înţeles
că dragostea e sfoara de rafie, dragostea
e boţul din mâna hingherului,
dragostea e vânătăile de sub ochii
plini de speranţă ai copilului. Şi poate că
dragoste e numai spaima cu care-l privesc
pe fiecare refugiat hărtănit de plăgi & speranţe,
rugându-mă să nu fii tu. Zi de zi, precum copilul
privindu-şi în ochi călăul, mă uit în ochii celui ce intră
şi mă rog să nu fii tu. Rămâi unde e dragoste,
dragule, lasă spaima să-mi ungă trupul
pentru altă îngropăciune cu parfumul ei de nard,
tu vezi-ţi de Paradisul CamiSebastian & fii dragoste.”
Te strecori încet, pe bâjbâite, afară din cameră,
parchetul scârţâie sub tălpile goale, dai drumul
calculatorului, trebuie să ajungi repede la Undenied.
Şi luna care răsare încet în colţul veluxului,
şi coolerul bâzâind încet, şi inima refugiată
adânc în gât undeva, şi hohotele înăbuşite –
toate se vor repeta iar şi iar, pentru că ştii
că are dreptate, şi pentru că ştii că nu vei putea
nicicând să fii dragoste. Pur şi simplu nu.
Când inima ta va fi aproape dragoste, cineva
se va repezi la ea ca la boţul din mâna hingherului.
Îl înţelegi ca pe un frate.
Ce este Institutul Blecher?
Luna aceasta s-au împlinit o sută de ani de la naşterea lui Max Blecher. N-am auzit vorbindu-se prea mult despre ceea ce pentru mine e o aniversare importantă. Aşa că m-am hotărât să pornesc o serie de întâlniri şi lecturi (evit să-i spun cenaclu fiindcă va fi, cred, ceva mai mult – şi mai proaspăt – de atât), în condiţiile în care prin Bucureşti nu prea se mai întâmplă nimic interesant. Pentru a ne aminti de un scriitor exemplar (şi, mai ales, pentru ca cei care încă nu l-au citit să o facă!), se va numi „Institutul Blecher”.. (Claudiu Komartin, anunţ din 17.09.2009)