„Eu nu îmi pot vedea volumul, eu sunt volumul“ interviu cu Tatiana Ernuțeanu

O cunoșteam de mult pe Tatiana Ernuțeanu, din lumea evenimentelor, un univers mai degrabă formal în care prezența ei aducea mereu un soi de inedit, de spirit și autenticitate – ceea ce, dacă ne gândim bine, revine practic la același lucru: personalitate. Intrând în pandemie, aflam că a debutat literar, cu un volum care m-a cucerit imediat și fără drept de apel, asta pentru că Tatiana are carne poetică și fiecare din scrierile reunite sub numele de Carne, visuri și oase triste uitate în Hydra însemna direct poezie – poezia este poate greu de definit în concepte, dar ușor de recunoscut atunci când dai de ea. „Oamenii nu funcționează cu fise/poeziile mele nu mint“ zice ea acolo iar Ioan Es. Pop însuși exclamă „Cred că am descoperit un poet. Unul care lucrează la înălțime“. Acum Tatiana pregătește publicarea celui de-al doilea volum și am iscodit-o puțin despre temeiurile literaturii ei.

Cum a fost primit primul tău volum de poezie, de critici și de public? La ce te așteptai și la ce nu te-ai așteptat în această privință?

Vorbești cu un om care, în genere, nu face nimic așteptând un ecou, ceva. N-aș fi putut niciodată scrie mânată de vanitate, cu perfidul gând de a fi laudată, premiată, confirmată. Mi se pare împotriva ideii însăși de a scrie. Nici ca adult, nici ca elevă, nu am simțit nevoia de a fi demonstrativă. Nu am găsit competiția suficient de interesantă ca să mă anime. Învățam doar la materiile care îmi plăceau, iar la celelalte cât puteam de puțin. Nu mă bucurau premiile, notele, evaluarea, de niciun fel. Le consideram, ca și acum, foarte subiective, relative. Nici măcar impresiile tatălui meu, care întotdeauna m-a văzut într-o lumină foarte proastă, nu m-au impulsionat vreodată să schimb ceva la mine. E adevărat că la nivel inconștient acest discurs al tatălui, aplicat metodic, a operat în timp, dar în cu totul alt sens, firește că nu într-unul bun. Așa că întotdeauna am simțit nefiresc să vorbesc despre volumul meu – fie și să spun doar ce s-a spus despre el. Totuși, din postura cuiva ca mine, care vine cu un bagaj emoțional și cu un context de viață ca al meu, a fost un moment de liniște mulțumitoare să văd cronici bune în reviste literare, la adresa mea / a volumului, la fel, să-mi vad poeme publicate în reviste. N-aș fi om să spun că nu m-a sensibilizat opinia unor oameni pe care îi respect și apreciez foarte tare.

Cum vezi tu acum primul tău volum și ce îți propui cu cel de-al doilea, în sensul de cum ai vrea să se poziționeze el în peisajul artistic de la noi? 

Eu nu îmi pot vedea volumul, eu sunt volumul – și primul, și al doilea, și câte or mai veni. Nu pot să vorbesc despre un volum de-al meu, ca și cum aș fi un actor care s-a detașat complet de un rol și acum vorbește din sală despre experiența din timpul respectivului rol. Cu toate că eu cea de azi nu sunt aceeași cu cea de atunci și cu cea care va fi mâine. Dar asta nu-mi schimbă modul de a mă privi pe mine. Îmi rămâne subiectivitatea.

Eu văd un volum ca având un destin propriu, independent de dorința autorului. E ceva aproape uman în drumul unei cărți. Îi dai drumul și apoi nu mai ai controlul asupra ei. Deci nu am cum să mă gândesc că aș putea eu să-l poziționez altcumva decât o va face el. E un volum care îmi păstrează stilul auctorial, dar care diferă ca structură, formă, estetică.

Cum ai scris noile poezii? A fost pandemia mai degrabă favorabilă sau mai degrabă nefavorabilă poeziei? 

În timpul pandemiei nu am scris nimic. Nu mă inspiră niciodată o experiență comună, chiar dacă percepțiile noastre sunt diferite. Și așa cum am mai spus de multe ori, nu scriu când am o bună, iar eu în acea perioadă a pandemiei, am avut o de mare liniște interioară și bucurie de viață.

Cum ai trăit pandemia și cum o trăiești încă? Ce schimbări umane a adus/ți-a adus și crezi că ele au fost sau vor fi reflectate în sfera artistică (a tuturor artelor, nu neapărat poeziei)?

Nu pot vorbi de acea perioadă ca fiind ceva care m-a amprentat într-un fel sau altul la nivel de creație, simțire, whatever. Ce a adus? O agorafobie, în cazul meu, pentru că acest context, în care a trebuit să stau la geam și să nu ies, m-a dezobișnuit de societate. Nu că nu ar fi fost acolo un teren vulnerabil. Nici înainte nu prea inundam de fericire să ies, dar mi-era puțin mai ușor, fiindcă nu se crease o breșă.

Am observat însă că pentru mulți a fost un subiect transpus în diferite forme de artă. Pentru mine, nu. Sunt reactivă la alt tip de stimuli. Cât despre sentimentul de alienare sau solitudinea, aceste forme interioare de a trăi, ele au existat din totdeauna în mine. Așa că nu am experimentat ceva nou în timpul pandemiei, cu excepția restricției, lucru pe care l-am admis destul de greu și de fapt nu știu cât de admis a fost, dar m-am conformat.

Din câte ai observat, cum citesc oamenii la noi poezia? Ce caută în ea?

Habar n-am. De fapt, nu știu dacă m-a interesat vreodată. Important e că se citește poezie, nici nu contează ce autor, ce tip de poezie, cu ce intenție. Știi, nu sunt omul căruia să îi facă o plăcere aproape fetișistă să-și dea cu părerea. Îți spun sincer, râd în barbă când văd cât de în serios se iau unii. Și forma prin care aleg să o facă e caraghioasă. Nu prea mai spune nimeni: măi, mi-a plăcut filmul/cartea/expoziția asta, păstrând astfel o impresie subiectivă, un ton firesc, o naturalețe a faptului de a împărtăși și atât. Toată lumea scrie, acum, parcă din ipostaza unui specialist: recomand, ca și cum ar putea fi un girant de netăgăduit. Condescendența mă îngrețoșează. Stau cât pot de departe de vanitate, de orgolii, de polemici…

Având în vedere că ți-am citit versurile, nu te întreb de ce scrii, deoarece este limpede că pur și simplu ești acasă în poezie, dar aș vrea să te întreb cum scrii. De unde se iscă poezia ta? O „corectezi“ mult în forma de volum față de forma inițială, în sensul în care încerci să o situezi pe o poziție sau alta în raport cu canoanele literare?

Scriu haotic, nu mă așez la un birou, nu am nevoie neapărat de liniște sau de zgomot. Nu am ceva exterior de care să depindă scrierea mea. E mai mult vorba de o disponibilitate. Am notițe în telefon, scriu în mașină, pe stradă, în baruri. E o chestie declanșată asocativ de ceva care îmi evocă ceva trăit sau de ceea ce trăiesc fix în clipa aia. Nu scriu ficțional niciodată. Viața mea a fost și este mai mult decât ofertantă, în ceea ce privește întâmplările stranii, plăcute, intense, traumatizante, frustrante, încât nu am nevoie să construiesc scenarii.

Nu scriu poezie în raport cu nicio modă/canon/curent actual. Nu din spirit de frondă, ci pentru că mi se pare imoral, pueril, nefiresc ca un autor să opereze asupra manierei în care simte să se exprime, să-și reprime vocea sa, doar ca să scrie cum se scrie în anul, sezonul x. Nu zic, această capcană îi poate prinde pe cei care vor succes de moment. De aici până la a nu părea doar niște epigoni mai e nevoie și de altele. Dar mie nu-mi place să vorbesc despre alții. Așa că revin la mine. Întotdeauna am ales să nu mă las cu bună știință influențată de un stil anume, de un scriitor anume sau să-mi propun să scriu ca x. Îmi plac mulți poeți, mulți prozatori, dar când scriu vreau să fiu cât mai departe de ei și cât mai aproape de vocea mea poetică, bună, mai puțin bună, proastă, cum o fi ea. E singurul lucru de care țin cu toți dinții.

Firește că la nivel inconștient toți suntem influențați de lecturile noastre, dar asta nu e un act volitiv.

Nu prea revin asupra formei finale a poemului. Până ajung însă la forma finală, da, îmi place un vers, apoi îl schimb, apoi pot să și renunț la el, depinde. Am nevoie să găsesc acea formă care se pliază perfect pe imaginea, pe emoția de la care plec și vreau să o redau cât mai fidel, dar nu flagrant.

Ce este prea mult și ce lipsește din peisajul literar de la noi?

Prea multă autosuficiență, dar nu doar în literatură observ asta. Probabil că e rezultatul filozofiei new age și al cărților de self-help, pe care le-aș șterge de pe fața pământului, dac-aș putea.

În acestă lume în care oamenii se plâng mereu că nu au timp, dar se „relaxează“ cititind bestselleruri de cca 1000 de pagini bucata, cum vezi situându-se cărțile tale de poezie?

Nu mă interesează tot publicul de pe pământ. Nu scriu pentru toată lumea, nu am pretenția să fiu citită de toată lumea, nu îi plac pe toți, nu am pretenția să fiu plăcută tuturor. Ar fi nerealist și absurd. Fiecare are dreptul să investească timp în ce îi face lui plăcere. Poezia întoteauna a fost repudiată, întotdeauna a beneficiat de tiraje mici, ca un dat al ei. Dar eu nu cred că un poet se gândește la asta când scrie. Nu cred nici că poezia este o lectură relaxantă, asta dacă nu vorbim doar despre poezia romantică, să spunem. Poezia te încarcă, te transpune, te duce spre zonele tale vulnerabile. Eu nu mă relaxez când citesc poezie, niciodată. Pentru mine, lectura în sine nu e și nu a fost vreodată un mod de relaxare.

Imaginează-ți un cititor al noii tale cărți. Cine este și cum este? Cum a ajuns la cartea ta? Ce caută în ea? Ce citește mai întâi? Cum vezi scena?

Știu doar că este un om căruia îi place să experimenteze, căruia îi place să caute, care are un sistem de valori cât se poate de al lui, căruia poate să nu îi placă o carte, deși a citit numai cronici laudative la adresa ei, și, dimpotrivă, să îi placă o carte despre care nimeni nu a scris un rând, dar care se pliază pe nevoile lui interioare, mai mult decât pe “recomandările” societății; este cititorul pe care notoritatea unui poet îl poate lăsa indiferent cu privire la opera sa și invers. Eu am fost mereu un outsider. De aici, și antipatiile pe care le generez. Aș putea interveni oricând să construiesc o altă Tatiană, cu care să merg la sigur spre inima oamenilor. Dar nu asta e miza mea.

Mi-ar plăcea să fie ca tipul din fimul-documentar B-Movie Lust & Sound în Berlin, care purta tot timpul piese de uniformă militară, că așa îi plăcea lui și ca atare, nu-l interesau nici moda nici părerea cuiva. Dar de fapt el nu este un caz singular. Este spiritul berlinez, în care fiecare ține la unicitatea, individualitatea sa, indiferent dacă e una absolut banală sau mai mult decât excentrică. Nimeni nu vrea să fie celălalt, să împrumute credințele celuilalt, să citească, să vadă, să facă fix ce face celălalt. E, practic, la polul opus spiritului românesc de acum.

Cum e sensibilitatea Tatianei?

Imprevizibilă, excesivă, greu de temperat.

Cum e scrisul Tatianei?

Despre cum este scrisul meu este rolul celorlalți să spună. Las aici un mic poem.

[***]

sociopatia mare cât o cantină pentru studenți, de iubit nu mai pot iubi și mai devreme, când am fost să iau țigări, un semi-cerșetor ridica un ban de jos și îmi zise: norocul din drum. așa mi-am explicat lipsa norocului. n-am avut drum. Kreuzberg. sex democratic. SO36

depozit, Phillippe! cu degetele zdrelite, fumez. unde mă termini și unde te încep? carnea e calciu pe pereți și un afiș -es lebe!-

o păpușă zace într-o baltă și prostituata slavă își descurcă părul cu o perie verde. lângă, un corp înfundat în plapumă cântă drogs saved my life. noi am devenit înțelepți în răsărit. nimic mai înșelător decât un așternut mototolit. libertatea relațiilor e un fois gras pentru bogați. pentru ceilalți rămân cele treisutecincizeci de ore petrecute împreună fără dovadă. bărbații misogini și sentimentali sunt world-beaters și oricât de aproape s-ar vedea lucrurile în oglindă, realitatea are dinți de lapte.

o să mă prinzi și o să mă tragi în tine, Phillippe.


Publicist și poet, Tatiana Ernuțeanu s-a născut în România. Absolventă a Facultății de Limbi și Literaturi Străine și a unui master în Relații Publice în cadrul SNSPA, fost profesor de limba română și Specialist PR de peste 15 ani, Tatiana Ernuțeanu s-a făcut remarcată cu volumul de debut Carne, Visuri și Oase triste uitate în Hydra, editura 2020. A publicat poezii în reviste literare din România și străinătate precum: Revista Vatra, Neuma, Timpul, Convorbiri Literare, Revista Euphorion, Opt Motive, Literadura, Hyperion, O mie de semne, Revista Golan, Revista Planeta Babel, Viața Românească, Luceafărul de dimineață, Jurnal Israelian, Noise Poetry, Alternanțe, To The Lite House, Tastzine, Lettres Capitales etc.

Senzual-misterioase, ambigue, pătrunzătoare și intense, încercând să exploreze resorturile interioare, scrierile ei propun o poezie expresivă, marcată puternic de vizual, suprasolicitând palierele emoționale.

Anul trecut a participat la Festivalul Internațional de Poezie – București, editia a XI-a cât și la Maratonul de Poezie și Jazz, editia a XIII-a, organizate de Muzeul Național al Literaturii Române – București. De asemenea, a susținut numeroase lecturi publice în cadrul mai multor evenimente culturale.

Iubitoare nu doar a poeziei pure, ci și a prozei poetice, Tatiana scrie, lunar, în Revista Forbes Life, rubrica Chicstalgia.


Writer: https://www.forbes.ro/author/tatiana-ernuteanu

Facebook: https://www.facebook.com/tatiana.ernuteanu

Instagram: https://www.instagram.com/tatianaernuteanu/

Lasă un semn

Comentariu

Donează 20% de SemneBune

Dacă reprezinți o entitate juridică, te rugăm să descarcarci, completezi și semnezi Contractul prin care afacerea ta poate susține educația culturală.
Direcționarea a 20% din impozit este deductibilă pentru că suntem în Registrul entităților pentru care se acordă deduceri fiscale (INTERNT-266538804).
Virează către noi să putem avea coerență și mai multă consistență în informațiile culturale de care ai nevoie.
Revista SemneBune© este un proiect editorial al Asociației AdLittera și este online din 2010.

Abonează-te gratuit prin email

Introdu adresa de email pentru a te abona și vei primi notificări doar când vor fi publicate articole noi.

Alătură-te celorlalți 5.016 abonați.

Autor articol: Roxana Melnicu

Cercetător independent, din a doua generație de absolvenți de psihologie de după 1989. Traducătoare de Freud și alte lucrări de temelie pentru viitoarele generații de absolvenți de psihologie, autoare a unui volum de nonfictiune (Io, Lionardo), coautoare pentru numeroase volume de eseuri, practicantă de jurnalism la Burda România de 20 de ani, inițiatoare a proiectului editorial Univers Psihologic.