Hey Syd!

Titlu: în roșu

Autor: Michele Mari

Editura: Polirom

Anul apariției: 2011 (textul original apărut în 2010)

Număr de pagini: 237

Preț estimativ: 25 lei

Traducător:  Cerasela Barbone

Motto: When that fat old sun in the sky is falling,
Summer evening birds are calling.
Summer’s thunder time of year,
The sound of music in my ears.

(, Fat Old Sun, Atom Heart Mother 1970)

E duminică seară. În cameră se aud simultan acorduri de Dream Theater și vocea inconfundabilă a Anitei O’Day. Între ele, mult metal de duzină, dar și fadouri evanescente. D. propune  să nu mai baleiem atât de mult atmosfera. Hai să ascultăm Pink Floyd și să bem vin. De aici, aș putea continua povestea, sau aș putea începe o altă poveste.

Romanul lui Michele Mari, Rosso Floyd, tradus la noi ca Pink Floyd în Roșu, este un proces intentat de către fanii Pink Floyd membrilor trupei, un proces care vrea să dovedească pentavalența grupului britanic, și nu tetravalența rockerilor din Cambridge. Astfel, Syd Barrett devine personajul central al cărții. Romanul este compus din lamentații, mărturii, confesiuni, date științifice, dar și exortații. Pink Floyd nu încape nici într-un , nici într-un film (vezi Pink Floyd The Wall, 1982, regizor Alan Parker), nici în biografiile scrise de unii membrii ai trupei și nici măcar în propria muzică. Cu toate acestea, un despre Pink Floyd, cuprinzând povești mai mult sau mai puțin adevărate, este un eveniment pentru orice iubitor de muzică bună.

Mereu mi-am imaginat Pink Floyd ca pe un atom. Fără să vreau, până și această comparație, care se vrea extrinsecă, provine tot din interior (vezi albumul Atom Heart Mother, 1970). Nucleul atomului este format din cei patru floydieni care au dus trupa la nivelul de cunoaștere și recunoaștere de astăzi (Roger Waters, David Gilmour, Richard Wright și Nick Mason). Norul electronic este chiar Syd, despre care, în roman un presupus fan spunea: Syd Barrett, în schimb, este un simbol, e ca un Morrison sau un Hendrix fără însă să fie mort, eu sunt primul lui fan, dar e ceva nedrept. (p. 134). Dacă trecem dincolo, și explorăm nucleul, vom găsi protonii și neutronii. Cum bănuiți, protonii sunt reprezentați de caracterele puternice și destructive ale celor doi lideri, David Gilmour și Roger Waters, în timp ce neutralitatea, tot ce a mai rămas din atom la nivelul unei abordări superficiale, nu poate fi alocată decât lui Nick Mason și lui Richard Wright.

Este greu de vorbit despre romanul lui Mari fără a te referi la muzica și biografia trupei Pink Floyd. Cred că e prima condiție pentru a putea citi relaxa(n)t acest roman atipic, un roman foarte bine documentat, un roman în care autorul italian își alocă rolul de mediator între trupă și personajele romanului. Acestea sunt extreme de variate și diverse. De la regizori precum Stanley Kubrick sau Michelangelo Antonioni, până la grădinarul lui Syd Barrett care s-a ales printre altele și cu una dintre chitarele artistului. De la colegi de școală ai lui Waters, până la foști colegi de trupă ai lui Gimour. De la fani ai trupei, până la rudele lui Syd.

Michele Mari nu a putut evita zona cea mai cunoscută a carierei rockerilor din Cambridge, albumul The Wall (1979). Și cum putea face asta cel mai bine, decât referindu-se la secvență din film, citită în cheia în care personajul principal, Pink, este o reprezentare metaforică a lui Roger Waters. Totuși, recitind pasajul de mai jos de câteva zeci de ori, am reușit să percep în acea secvență a filmului, care coincide cu piesa Comfortably Numb, fragmente din Gilmour, fragmente din Syd și, desigur și fragmente din Waters. Desigur, acea scenă nu poate fi o scenă a neutronilor, în nicio interpretare. Ești mai autentic când ești deghizat într-un star sau într-un general nazist sau când zaci abulitic în fața televizorului? Când ești fanatic, când ești plăcut amorțit sau când delirezi? (p.69)

Cele mai categorice pledoarii în procesul floydian sunt aduse lui Syd Barrett. Fie că era un rege frumos, iubit, curtat de toți (asemănat cu Henric al VIII-lea), fie că a înnebunit pentru că era mereu cu un pas înainte, și a nu fi niciodată în sintonie cu ceilalți  face din tine un naufragiat pe o stâncă sau un astronaut pierdut în spațiu (cuvinte atribuite de autorul cărții lui David Gilmour, p. 133), avem o singură certitudine: lui Syd Barrett îi este dedicată celebra melodie Shine On You Crazy Diamond. Practic, versul You reached for the secret too soon, you cried for the moon poate fi alăturat, fără niciun fel de forțare cuvintelor atribuite de Michele Mari lui David Gilmour. Astronautul pierdut în spațiu e chiar Syd, iar descoperirea Secretului la 21 de ani a însemnat prea mult. Un alt argument favorabil celor spuse mai sus, ar fi ideea conform căreia balada Wish You Were nu e decât o modalitate de a deplânge distanța dintre cei patru Floyd și Syd. E una dintre explicațiile pentru care acest album, Wish You Were Here (1977) e cel mai pericardic, în opoziție cu albume precum Dark Side Of The Moon (1973) sau Animals (1977).

Waters e și pericardic și cerebral în același an. Două albume atât de diferite și atât de actuale. Și pentru că Roger Waters nu putea trece neobservat, Michele Mari se joacă puțin cu dedublările de personalite, punând să vorbească până și egoul lui Roger Waters, despre care se spune că ar fi fost principalul vinovat pentru scindarea trupei după albumul The Final Cut (1983). Autorul italian adoptă o abordare vădit ironică pentru a explica acest episoade, dar și altele de acest tip prezentate ca fiind specifice pentru muzicianul britanic.

 

A treia exortație

Nemăsuratul Ego al lui Roger Waters

 

Sunt nemăsuratul ego al lui Roger waters și vă somez să nu-l compătimiți , căci chiar nu este cazul. Credeți-mă.

Vă somez de asemenea, să nu-i atribuiți vini care sunt ale mele. Vini, desigur, în limbajul vostru, nefericiților, pentru că în lumea noastră este vorba, în schimb de merite evidente. (p. 200)

Pentru ca nucleul să fie complet, autorul îi schițează portretul, de data aceasta muzical lui David Gilmour. El este pus în antiteză cu Syd Barrett, făcând și mai vizibile diferențele pe care ascultătorul uzual de Pink Floyd le simte. Încercați să ascultați High Hopes de pe albumul The Division Bell (1994) și apoi schimbați registrul cu o piesă precum Bike inclusă pe The Piper at the Gates of Dawn (1967). Simțiți diferența? Am ales voit acea piesă pentru Gilmour din simplul motiv că Roger Waters nu mai era prin preajmă. Și, de ce să nu recunoaștem, Syd a funcționat doar condus de Waters. Coincidență sau nu, pe Syd îl mai cheamă și Roger (Roger Keith „Syd” Barrett) , iar după cum mărturisește mama lui Waters în roman (ficțiune pură), pe Syd îl strigau Roger în copilărie.

Cântecele lui Syd erau stridente și schioape, nu aveau nici un început adevărat, nici o încheiere adevărată, păreau mereu neterminate, ale lui Dave erau armonioase, rotunde și același lucru era valabil pentru pentru modul lor de a cânta la chitară, Syd o explora, o interoga, se lupta cu ea, Dave o mângâia , o urma, erau două planete la distanță de milioane de ani lumină. (p 131)

Pentru ascultătorul ocazional de Pink Floyd, insistența lui Michele Mari pentru Syd, la care se adaugă și insistența eseului pentru acest individ, poate să mire. Vă invit să dați o căutare pe Google, pentru a vedea o parte dintre picturile acestui Hendrix ajuns la vârsta pensionării. Rezistența lui, dincolo de droguri, devine misterioasă și cred că un roman dedicat exclusiv lui Syd Barret ar trebui să înceapă prin ascultări repetate, obsesive, uneori recurente ale albumului The Piper at the Gates of Dawn (1967). Autorul italian se pare că a înțeles cum se nășteau piesele Floyd în această primă etapă.

Syd era unul care cânta povești având gustul absurdului, iar psihedelismul său era identic cu cel al lui Lewis Carroll… Primele cântece ale celor de la Pink Floyd s-au născut așa: el fredona obsesiv fraze fără sens, zile în șir uneori, până când Roger sau Rick, năuciți în acea ecolalie demențială, trebuiau să scoată din ea un cântec. (p. 87)

Într-un fel, cred că cei doi protoni de la Floyd nu au vrut să se rupă de Syd Barrett. La început nu au putut mai târziu, au transformat cultul Barrett în LSD-ul lor. Se cunoaște că cel de-al cincilea membru Floyd era un consumator al acestui tip de stupefiant. Michele Mari sugerează că și Syd Barrett ar fi avut și el acceași atitudine față de cei patru și o face într-un mod sublim.

Michele Mari

Până la final, când vorbea despre Pink Floyd, Syd i-a numit într-un singur fel: Formația mea. El închis sub pământ și ei umplând stadioanele lumii, dar erau ai lui. (p. 113)

Când vine vorba de Pink Floyd, toată lumea, dar absolut toată lumea cunoaște piesa Another Brick In The Wall Part II. Modul în care a fost legată această piesă de romanele lui George Orwell, în special de 1984, dar mai ales de zidul communist sunt déjà subiecte despre care s-a vorbit și scris prea multă vreme. Cu toate acestea, Michele Mari reușește cumva să creeze în jurul acestei piese o povestioară captivantă venită cumva din zona Procesului lui Kafka. Cine s-ar fi gândit că acei copii din cor, celebri pentru declamația Hey! Teacher! Leave us kids alone, ar fi fost  cumva răpiți și duși la studio pentru a înregistra piesa. Autorul Italian imaginează astfel o scenă de la un asemenea proces. Acest aspect vine în contrapartidă cu informația de acum câțiva ani, conform căreia Pink Floyd nu ar fi plătit acel cor.

Domnul Dundee întreabă autoritățile dacă este adevărat că, în data de 11 octombrie 1979, un individ neidentificat a luat douăzeci și trei de copii de la Islington Green School, situată în Prebend Street nr. 1 și i-a adus înapoi după aproape două ore. (…) În ceea ce privește scopul acțiunii, s-a clarificat că ei au fost însoțiți într-un studio  de înregistrări situate pe adicenta Britannia Row, la numărul 35 și că acolo au cântat în cor, un cântec. Reiese că studioul de înregistrări  aparține unui grup muzical cunoscut cu numele de ‘Pink Floyd’. (…) Reprezentantul Coroanei, Virgil Belloc-Vaughan, (…) solicită o amânare a discuției pentru a le îngădui organelor competente să verifice dacă faptele societății ‘Pink Floyd’ reprezintă și  infracțiunea de sechestrare de persoană, cu circumstanțe agravante de vârstă minoră. (…) (p. 222-223)

Nu am găsit niciun cusur acestui roman, ba mai mult am nutrit un sentiment pe care nu îl mai întâlnisem în cele mai recente mele lecturi. Mi-ar fi plăcut să scriu eu acest roman.

D. a adormit cu capul pe pieptul meu. Monstrul roz s-a răsucit spre monstrul fluid înfigându-și colții în gâtul lui. Monstrul fluid, cum era obișnuit să procedeze în asemenea momente, și-a înfipt toate unghiile în spinarea fratelui său, sfâșiindu-i carnea în profunzime. Și un sânge limpede curgea abundent de-a lungul unicului lor corp fremătător, un sânge roz curgea și tot curgea pe pământ. (p.237). Voi scrie și eu un roman despre Dream Theater într-o zi. Poate când voi avea 50 de ani. Nu am nicio idee. Cum va începe. Care e miza. Unde se va termina. Sper să pot adormi și eu. Să visez formulă  Pink Floyd cu Syd, cu Dave, Cu Roger, alături de Mike Portnoy (ex Dream Theater, tobe). Dar, aici începe o altă poveste.

Lasă un semn

comentarii

Autor articol: Andrei Zbîrnea

Avatar
Arnoux MAZ este pseudonimul sub care a semnat articolele de pe SB. Andrei este poet și activist cultural, premiat și antologat în volume de poezie, din 2010.