Abia am terminat volumul scriitoarei Nora Iuga, „Sexagenera şi tânărul”, ediţia apărută în februarie 2012, la Editura Polirom. Exaltată, încă rătăcită prin imaginarul cu parfum autobiografic al scriitoarei, am dat fuguţa pe Facebook, am căutat pagina sa de Facebook şi mi-am postat încântarea, cu gândul că stârnesc pofta altora ca mine. Am aruncat un ochi pe pagina publică şi am constatat că nu sunt singurul cititor bucuros să se laude cu afinitatea sa pentru literatura Norei Iuga, ori cu faptul că a avut ocazia de a strânge mâna doamnei Iuga, în cadrul vreunui eveniment cultural.
Acum ceva vreme, cu proaspăta imagine a Luminiţiei, din „Luminiţa, mon amour” (Polirom, 2006), pe retină, m-am bucurat de ocazia de a trimite un mesaj pe Facebook scriitorului însuşi, ca un fan emoţionat. Preţ de vreo 200 de pagini, fusesem un voyeur neruşinat, scăldat în intimitatea poveştii de dragoste chinuite şi simţeam nevoia de a mă confesa cuiva care ar fi înţeles cu certitudine, bucuria mea de cititor. Faptul că autorul mi-a şi răspuns a fost cireaşa de pe tort. Suntem prieteni pe Facebook şi nu mă pot abţine să mă bucur copilăreşte de senzaţia de apropiere – cam ca în copilărie, când primeam autograf de la Cristi Minculescu, sau mi se publicau cele trei cuvinte amărâte, în revista „Salut”. În aceeaşi notă, într-un articol recent, pe site-ul revistei Flacăra, scriitorul şi editorul Bogdan Hrib povesteşte despre primul contact (pe Facebook, sic!) cu scriitoarea Tony Mott (Antoneta Gales), când aceasta i-a trimis manuscrisul romanului său „Doi” (lansat de grupul editoriat Tritonic, în martie 2012).
Tot în curtea Facebook, am intrat în contact cu SemneBune, grupul cititorilor entuziaşti, cu poftă de lectură şi comentarii. Recenziile zboară de pe pagină, pe pagină, la fel şi like-urile, mai mult sau mai puţin obiective, scriitorii îşi anunţă noile apariţii, iar cititorii dau mai departe. Şi, uite aşa, mi-am dat eu seama că literatura şi Facebook au devenit nedespărţiţi, Facebook e un uriaş club de carte, iar cititorii postează cu frenezie. Nu am văzut încă postări în care cititorii să spună cu sinceritate că există titluri care nu le-au plăcut şi de ce, aşa cum nu există încă butonul „Dislike”, deşi utilizatorii Facebook militează de ceva vreme pentru introducerea lui. O fi vorba de politeţe exagerată sau de lipsa anonimatului, specifică de altfel forumurilor specializate, unde identitatea utilizatorului se rezumă la un pseudonim. O fi, n-o fi aşa, pe măsură ce trece timpul, se va crea probabil şi o conduită a postărilor pe Facebook, urmată de exprimarea liberă a opiniilor, chiar dacă nu sunt întotdeauna măgulitoare.
N-are cum să nu îţi placă aşa un mare club de carte, în care dai nas în nas cu scriitorul preferat, într-o postare sau într-un comentariu, dai mai departe, anunţi (uneori din snobism intelectual) în gura mare că ai citit ceva bun şi arunci un ochi în curtea vecinului sau a editurii, să vezi ce mai e proaspăt. Aaaaa, era să uit, cum să nu mă încânte Facebook, dacă în momentul în care îmi vine o idee creaţă pentru blog, am 400 şi ceva de cititori posibili, pe lista de prieteni? So, principiul e simplu: Read, Like, Share.
A.