Era cinci dimineața când ajung în casă să-mi iau bagajul. Nici vorbă de plecat, adorm buștean. Se face nouă. Cu ceva ore înainte reușisem să-mi pierd telefonul. Nu de telefon îmi era, ci de cardul de memorie plin cu muzică nebună care-n clipele de singurătate (de care profit cum și cât pot) îmi ținea de urât. Lăsată de capul meu, de cele mai multe ori îmi imaginez distrugerea-n masă a omenirii. Și nu, nu-i tocmai vesel. Am, întotdeauna, nevoie de o carte bună și o chestie pe fundal să mă distragă.
Inițial Brașovul nu era pe listă. Rămasă fără prea mulți bani, întârziată, urc în autocarul spre Brașov. Mă delectez cu teatrul lui Sartre, savurez o lămâie (altfel mi se face rău pe drum) și de acolo, din ultimul scaun de pe stânga, învăț care-i treaba cu socializarea. Nu mă pun în față ori la mijloc fiindcă nu mă simt bine. Nu mă simt eu ( ci mine, asta ca o glumă eșuată, așa). Nu-mi plac cine știe ce oamenii. Nu caut alinarea în vorbele lor. Nu accept sfaturi decât de la mine. Și nu mi-aș fi povestit întreaga viață semnificativă ori ba unui străin. Arătam amuzant oricum, în fustă și pe tocuri, cu o mutră obosită și cu skateboardul la picioare. Lângă mine se așează un bibliotecar mai pe la 35 de ani suferind de logoree. Din vorbă în vorbă îmi povestește despre nevastă, despre copii, romane comerciale – de prost gust- (așa cum îi era și viața din cele relaltate). Și la politică mă opresc. Acolo s-a oprit și el. A coborât la Bran, am răsuflat ușurată. „N-am mai vorbit cu cineva atât de mult în ultimele săptămâni încât simt că îmi pierd glasul” mi-am zis. Dar ce? Să se fi oprit aici? În spatele autocarului erau patru locuri. Cum s-a eliberat cel de lângă mine, omul care-i stătea în dreapta se așează în locul său și începe. De la el am aflat că-i ratat. Avea 40 și, dar arăta de 30, îi plăceau femeile mai mult decât rachiul, fusese în Pitești pentru o tanti cu trei copii de care, din fericire, se despărțise. „Nu-i bai, mai am una în Christian, una în Brașov și alta în Câmpulung” spune, spre a mă liniști probabil. Știa că o să moară singur. Nu regreta. Mi-a zis că-i un fel de plăcere dureroasă și că își merită soarta.Trecem la muzică și mă fascinează. Revenim la femei și adorm. Odată ajunsă altă problemă. Cum ajung la gară? Întreb încolo și încoace, în final mă văd înconjurată de puradei care-mi cer sticla de cola. Mă uit urât, pe un ton nesimțit le explic că dacă-mi dau bani pentru alta le-o dau cu drag. Mă înjură nițel. Dar mă simt ușurată c-am scăpat. Îmi iau bilet spre Racoș, trenul pleca în două ore. Ce să fac? Ce să fac? Mai fusesem pe aici. Nu-n direcția mall-ului ci în celalaltă e o bodegă unde dau vodkă bună, ieftină, plus ciocolată. Mă îndrept într-acolo. În plină zi, beau, citesc și în sfârșit sunt liniștită. Telefonul nu sună pentru că nu-l mai am. „Nu pățesc eu nimic, trei ani de karate” (Oare eu mă credeam? Trei ani pierduți în vânt că-s lipsită de forță, doar tehnica-i de mine, pe asta mi-am primit și centura). Atâția oameni! Oameni! Oare chiar sunt oameni? Sau animale în călduri? Mi se acrise de atâtea complimente. Nu am nevoie de ele. Răspund nesimțit de cele mai multe ori: „Ești frumoasă!” „Știu, nu e meritul meu.” Când cineva te sperie trebuie să vrea ceva de la tine. Și n-am. Niciodată nu am știu să accept un compliment. Nici nu vreau să învăț.
Bun, de la acești oameni am aflat cât e ceasul. Se uitau chiorâș. Bag de seamă că li se pare anormal ca un om să nu aibe un ceas. Revin în gară, ultima oară când am fost în Racoș pe bilet scria și linia pe care sosește. Acum canci. Iar îmi iau rolul de ”copilul cu întrebările” în serios. Zis și făcut. Într-un final aflu. Ajung, aștept, urlu mut în mine. Când eram pici, dacă nu eram cuminte, mama îmi spunea ”te dau la țigani”. E ceva impus, serios. Nu sunt rasistă. Doar ipocrită. E o teamă care roade cu furie din mine în preajma lor. Iar trenul care mă ducea în Racoș era plin ochi numai de ei. Am trecut și de asta cu bine. Alături s-au așezat doi inși cu bidonul de bere. Mi-au zis: Ca să-ți iei un suc e mai scump, petu de bere e ieftin, ajunge, în plus, merge la o sămânță. M-au rugat cu bere, cu semințe. Am refuzat, de data asta politicos – așa cum nu îmi stă în fire-. Mergeau spre Mateiaș (încă o stație după ce coboram). Dacă nu erau ei probabil nu coboram unde trebuie. La urma urmei nu a stricat socializarea. Deși unguri, n-au zis nimic când mi-am exprimat părerile, ba chiar unde greșeam corectau. Mi-au spus: Vezi în Racoș, e vulcanul inactiv, cariera de piatră, lacul – unde poți pescui în voie. Ultima oară când am pescuit am prins o fâță, era momentul să ajung la următorul nivel. M-au calmat: ”cunosc pescari cu permis care-n viața lor n-au prins nimic, apoi o fâță e mare lucru”. Știam că zic asta doar așa, că-s drăguță și timpul trece mai repede vorbind. Am zâmbit. Am aflat și de peștera hoților, care-i undeva spre Augustin și zilele astea sper să ajung. Vulcanul m-a primit cu brațele deschise, cariera-i superbă, în schimb lacul nu l-am vizitat. Am fost peste Olt unde am căpătat un bronz de durată. Au mai rămas câteva, mi-am prelungit șederea. Cum revin acasă, nu știu încă. Dacă vrei să-mi calci pe urme, Racoșul e fix între Brașov și Sighișoara. Fără rușine că altfel te rătăcești. Întreabă!
Bianca Dobrescu
–
sursa foto aici