Moartea lui Siegfried – Octavian Soviany

Moartea lui SiegfriedDupă ce am citit Viaţa lui Kostas Venetis, am avut prilejul de a lua şi un autograf de la autor. Înainte să se apuce de scris, domnul Soviany m-a întrebat: cum de am putut citi o carte atât de urâtă? Revin acum ca şi atunci, pentru mine a fost şi este în continuare o carte foarte frumoasă, în ciuda faptului că subiectul ales este unul delicat. Recunosc, am avut momente când am fost tentată s-o abandonez, cu toate acestea romanul este înzestrat cu o forţă aparte, o magie în stare să te ţină prins în mrejele ei. M-am întrebat de multe ori şi se pare că nu sunt singura, ce minte poate cuprinde atât de multe angoase, detalii, trimiteri, psihologii atât de profunde şi gânduri atât de puternice? Domnul Octavian Soviany dispune de un dar extraordinar, de capacitatea de a explora cele mai ascunse cotloane ale minţii umane şi de a se aventura în timpuri şi locuri deloc uşor abordabile. Te provoacă să vezi lumi fascinante, să încerci măcar să înţelegi să-ţi depăşeşti nişte bariere, prejudecăţi, temeri. Însă, nu despre Viaţa lui Kostas Venetis voi scrie ci despre următorul său roman, Moartea lui Siegfried, care a apărut anul acesta la Cartea Românească.

Ei bine, dacă aveaţi impresia că s-a scris tot ce se putea scrie despre cel de-, vă înşelaţi. Moartea lui Siegfried  vine cu o abordare inedită şi de mare curaj, un roman bine documentat şi consolidat valoric prin talentul autorului. Iar ineditul nu se opreşte aici, pentru că autorul cărţii s-a lansat într-o provocare de zile mari, una care ne poate ajuta pe noi, cititorii, să vedem lucrurile altfel, o nouă perspectivă, şi anume viaţa şi gândurile unui ofiţer german în Bucureşti.

Romanul este structurat în patru părţi: Umbrele Nibelungilor, Salutări de la Hagen, Răzbunarea Krimhildei, Amurgul zeilor iar personajul principal este maiorul Siegfried von Kleist, urmaşul poetului romantic Heinrich von Kleist. În jurul maiorului Siegfried gravitează alte personaje importante: Gunter (fiul lui Siegfried), comisarul M.K şi Singuraticul.

Deşi întregul roman este construit din file de jurnal, scrisori şi pe alocuri intervenţiile naratorului, evenimentele curg natural, nimic nu se pierde totul se câştigă, evident, în favoarea unei mai bune înţelegeri asupra a ceea ce s-ar fi întâmplat în vremurile apuse. Este fascinant în acest roman, cum personajele parcă se scriu singure deşi ştim că totul este un produs al imaginaţiei autorului.

În contextul vremurilor tulburi ale unei Românii aliate, personajele romanului sunt expuse unei permanente stări de alarmă. Ameninţarea pândeşte la orice pas. Existenţa maiorului von Kleist este  influenţată intens de sentimentul trădării, al neîncrederii atât în oamenii de care este înconjurat cât şi în sine. Luptele cele mai aprige ajung să se ţină nu atât pe front cât în forurile interioare.  „Sentimentul onoarei şi dragostea pentru disciplină” (pg.21) descinse pe linie paternă se transformă în deziderate, marcatori importanţi ai declinului psihologic. În fond, ceea ce neagă cei trei protagonişti Kleist (tatăl, fiul şi nepotul) este înclinaţia certă a acestora către o anume sensibilitate, într-un fel sau altul, oricare dintre ei încercând să se protejeze de efectele ei distructive.

Şi atunci am înţeles că pentru a nu stârni nemulţumire tatălui meu trebuie să-mi ascund slăbiciunea, socotind că pe măsură ce îmi voi însuşi tot mai bine regulile de viaţă impuse de tata întărirea caracterului meu va veni de la sine. (pg.80)

Obiectele reci ale raţiunii se dovedesc a fi mult mai slabe în comparaţie cu obiectele afectivităţii al căror nucleu ereditar nu mai poate fi contrazis. Consumul de alcool, nevroza, obsesia de a fi urmărit, umbrele Nibelungilor se transformă în vehicule certe ale prăbuşirii în golul de care se teme atât de intens Siegfried. „Revelaţia golului face zadarnică aproape orice tentativă de supravieţuire, cu exceptia artei.” Peste toate, doar Dumnezeu urmăreşte în linişte şi din când în când mai barează cu negru câte un nume.

Vinul îmi face bine; îmi dă ceva din graţia şi dezinvoltura unei marionete. Prea laş ca să mă sinucid, mă complac în această euforie făţarnică, în spatele căreia se ascunde o teribilă frică de gol.  (pg. 59)

Nici măcar scrisul nu mai reprezintă pentru Siegfried o terapie sau o cale a-şi demonstra calităţi de care să se mândrească: „Răspunsul a venit, prompt, ca o compresă rece pusă pe fudulii: pretinsele mele capodopere nu erau decât elucubraţiile unui nevrotic, lipsite de armonie şi de orice urmă de spirit.” (pg. 59)

Poate că neşansa de a fi prins vremuri atât de tulburi ar fi cauza nereuşitelor personajelor acestui roman. Cine ştie? În definitv, atât Gunter cât şi Siegfried sunt nevoiţi să se adapteze unor meleaguri şi condiţii austere. Pe de o parte, fiul aflat pe front în lupta de cucerire a Stalingradului, pe de altă parte, tatăl aruncat în pestilenţialele Bucureştiului.

Neadaptarea poate fi cuvântul cel mai potrivit care poate fi asociat personajelor acestui roman. Până şi comisarul de poliţie Mihai Kaftanat ajunge să nu-şi mai găsească locul atât în sânul familiei cât şi în cadrul instituţiei pe care o serveşte. Pe fondul presiunilor impuse de guvernul nazist în vederea impunerii politicilor de epurare etnică, stabilitatea, liniştea şi bunul mers al lucrurilor erau compromise. O parte din ziare deja nu mai serveau intereselor naţiei ci politicilor antisemite şi deformau informaţiile în vederea intimidării celor care nu susţineau expulzarea evreilor. Pornind de la această neîncredere în ştirile care circulau pe diverse canale, comisarul Mihai Kaftanat se aventurează, cu riscul vieţii sale, în elucidarea misterului morţii jurnalistului şi prietenului său, Barbu Cerengură. Cu acest prilej romanul ne oferă o imagine extrem de preţioasă a României din perioada celui de-, animată de personaje pitoreşti ale suburbiei Bucureştiului. În cercul suspecţilor comisarului M.K. se află şi protagonistul romanului maiorul Siegfried von Kleist.

Un rol deloc neglijabil în acest roman şi în jurul cărora se desfăşoară o sumă importantă de evenimente îl au personajele feminine. Nu pot să nu remarc, aşa cum poate fi lesne observat şi în Viaţa lui Kostas Venetis, o anume înclinaţie a autorului pentru personaje ce mai curând ar face obiectul unui complex studiu al esteticii urâtului. Niciuna dintre femeile romanului nu poate fi asociată unei frumuseţi tipice hollywoodiene sau telenovelistice. Trude, soţia lui Siegfried, este „o femeie complet lipsită de senzualitate”. Despre, Danuta, o poloneză de origine evreiască, faţă de care Sigfried nutreşte sentimente mai curând platonice, notează în jurnal:

Corpul ei deşirat (am descoperit într-o zi că e aproape cu un deget mai înaltă decât mine) este lipsit de orice formă de senzualitate, arată mai degrabă ca un corp de băiat, alcătuit din linii tăioase şi aspre, care nu m-au excitat niciodată. (pg.19)

Este interesant, de altfel, cum atracţia faţă de Danuta este cumva legată de asemănarea cu sora lui, Henriette. „Aceeaşi pieptănătură severă, aceeaşi frunte înaltă, aceleaşi arcade proeminente, aceiaşi ochi cenuşii, acelaşi buze subţiri cu colţurile puţin lăsate în jos, trădând o aplecare nativă spre melancolie.” (pg.19)

Sorana Simu, artistă mondenă, bănuită de spionaj, la ale cărei servicii apelează atât Siegfried cât şi comisarul M.K., este descrisă astfel: „Avea un picior mai scurt, încălţat cu o oribilă gheată ortopedică (motiv pentru care unii o botezaseră „ovreicuţa cu picioarele rupte”), purta tot timpul pălării excentrice cu voaletă, menite să-i mascheze alt beteşug (ochiul pe care nu-l putea deschide decât numai pe jumătate), era mică, mică de tot, aproape pitică şi atât de slabă încât te mirai cum de se mai poate ţine pe picioare.” (pg.99)

© Ana Toma. 2015

© Ana Toma. 2015

Despre personajul principal mi-e din ce în ce mai greu să scriu şi să nu omit aspecte importante care dau greutate acestui roman. Pe de altă parte sunt convinsă că tocmai acele elemente de inestimabilă valoare despre care nu amintesc, lasă cititorilor plăcerea descoperirii.

Mi-aş dori să pot discuta mai mult despre corespondenţele romanului cu epopeea germană, Cântecul Nibelungilor, însă poate fi o provocare interesantă pentru cititori. Sigur, în plan concret, obsesia maiorului pentru „umbrele Nibelungilor care cresc pe perete” poate fi lesne de explicat prin şocul pe care l-a avut iluzia imaginii unui cal ieşind parcă, ameninţător, din ecranul unui film pe care copilul Siegfried l-ar fi văzut la cinema. Însă complexitatea romanului este mult mai mare.  Nu pot să nu asociez Bucureştiul  cu Nibelheim. Numele personajelor nu le consider deloc întâmplătoare. Răzbunarea Krimhildei, Siegfried trădat de soţie şi multe altele sunt aspecte care dau greutate romanului. Una peste alta, Moartea lui Siegfried este un roman de tratat ca la carte, nu-şi ţine cititorul într-o zonă de confort, ceea ce mie îmi place enorm, explică mult însă lasă loc şi de interpretări.

Titlu: Moartea lui Siegfried

Autor: Octavian Soviany

Editura: Cartea Românească

An apariţie: 2015

ISBN: 978-973-23-3038-8

Număr pagini: 488

Sursă foto: 1, 2 (biblioteca semnebune.ro)

Lasă un semn

comentarii

Despre autor

Cristina Cîrnicianu
colaborator SB

Absolventă a Facultăţii de Finanţe-Bănci şi a unui Masterat în Informatică economică, lucrează în domeniu IT şi este pasionată de scris. A publicat un volum de versuri în 2014 („Faţa tandră a infernului”, ed. Grinta), are rock-ul în sânge şi jazz-ul în oase.

Număr articole publicate : 15