Carla-Francesca Schoppel
M-am întors de curând în biblioteca bunicii, ale cărei cărţi mi-au folosit întâi pentru a ascunde surprizele pe care le colecţionam, pentru a-mi fi mai târziu prilejul întrecerilor cu bunica, pe care o provocam să participe la maratonul lecturilor mele. Mi-am amintit de acele cărţi cărora unele persoane le-au ataşat fie bulina verde, fie pătratul roşu, ca şi cum cărţile au o vârstă pe care îşi pot aşeza în siguranţă informaţiile.
Îmi amintesc că nu aveam criterii clare atunci când alegeam o carte, nu aveam niciun criteriu semnificativ în afară de cel olfactiv, poate. Dădeam şansă tuturor titlurilor, căci cel mai rău lucru care se putea întâmpla era ca o carte să fie plictisitoare, iar pe mine greu mă plictisea ceva. Gândindu-mă acum la calitatea colecţiilor de cărţi de atunci, mi se pare aproape imposibil ca literatura universală să fi reuşit prin cine ştie ce trucuri să îmi fi pierdut timpul aiurea. Unele cărţi mi-au plăcut într-atât încât le citeam de mai multe ori într-un an, descoperindu-le din ce în ce mai mult sensul. Îmi amintesc că îl citisem pe Sade, care-mi era interzis de dincolo de geamul vitrinei, dar pe care l-am epuizat până la urmă aşteptând să iau o scutire de la medicul de familie. Cu Goethe am stat în parc când chiuleam de la ore, Balzac m-a însoţit sub lumina lanternei, ocazie cu care am reuşit să îmi obosesc câteva săptămâni ochii.
Acum realizez că nu am citit unele cărţi prea devreme. Prea devreme în comparaţie cu ce? – mă întreb. Cred că toate cărţile vin la tine şi îşi aruncă seminţele pentru ca peste ani să ajungă să te sufoce un vrej. Astfel realizezi că personaje şi întâmplări dintre file se perindă în viaţa ta, moment în care revii la lectură spre a-i găsi noile înţelesuri. Asta este condiţia cărţii, de a te îndrăgosti de ea, de a te face să te întorci. Semn endeictic, prezenţă în absenţă, lecturile nu au un timp, ele stau în tăcere, tehnica elipsei fiind asul ascuns între braţele fiecărei coperţi.
În plimbările cu metroul, văd oameni în vârstă, citind cărţi care mi-au înfrumuseţat verile sau zilele ploioase, când amânam temele. Ştiu că unii au fost astfel neîndreptăţiţi, căci nu au făcut cunoştinţă cu titlurile decât acum. Alţii poate recitesc, la fel ca mulţi dintre noi, acele cărţi care au mişcat ceva în ei astfel încât să îşi dorească să revină la ele.
Sex, tabu, cruzime sau monştri care se cuibăresc în pieptul unui îndrăgostit, toate acestea fac să fie alese din cărţile aşa zis nepotrivite, exact ceea ce este pe măsura aşteptărilor iubitorului de lectură. Cărţile te fac din zmeu un erou, îţi înfăţişează sentimente şi întâmplări pe care nu îndrăzneşti să le cunoşti mai întâi altfel decât prin cărţi. E necesar pentru acestea ocheanul imaginaţiei.
Astfel, nu există „prea devreme” pentru cărţi. Poate fi maxim o întâlnire pe fugă, pe care o vei onora altădată, poposind îndelung asupra acelei lecturi. Probabil că undeva la nivelul unui inconştient colectiv, cu toţii ştim despre repetitivitatea sentimentelor, despre porniri şi întrebări care zdruncină lumea, sau despre aventurile puse din stradă pe foaie; dintotdeauna, acesta este motivul pentru care nimic nu poate să ne zdruncine într-atât încât să avem regrete faţă de o anumită lectură, aparent nepotrivită. Toate cărţile citite de-a lungul timpului s-au desfăşurat pe un anumit nivel, s-au adresat acelei părţi din noi înşine care este în continuă devenire. La fel cum noi suntem de fiecare dată alţii şi totodată aceiaşi, la fel cărţile îşi schimbă măştile şi se arată în veşmântul potrivit. A parcurge o carte e labirint iniţiatic, din care ieşim de fiecare dată teferi, dar la care ne întoarcem mereu curioşi, spre a-i cerceta mai mult ascunzişurile. Cum spunea Borges, datorită faptului că noi înşine suntem în continuă schimbare, aceeaşi carte se schimbă chiar şi pentru acelaşi cititor. Recitind o carte, noi înnoim textul, ceea ce face ca “prea devreme”-le unei lecturi să nu fie de fapt decât o lectură care nu poate fi vreodată la fel.
–
sursa foto aici