O carte despre cum ne deformează tehnologia și social media narațiunea; cărți audio sau teatru radiofonic?; cărțile-rezumat – chiar sunt utile?; soția lui Bruce Willis pregătește o carte despre îngrijirea unui bolnav de demență; buchiniștii rămân pe malul Senei – iată cele câteva lucruri din lumea cărților, care mi-au atras atenția în ultimele zile.
♣ M-am oprit mai întâi la o recenzie de pe The Guardian. Este vorba despre un nou volum scurt, dar foarte elocvent al filosofului și teoreticianului german de origine sud-coreeană Byung-Chul Han – eu am descoperit numele lui Byung-Chul Han foarte de curând și încă nu i-am citit cărțile, pentru că abia le-am comandat, dar subiectele pe care le abordează îmi par foarte interesante -, The Crisis of Narrations. Acest volum nu este tradus încă la noi, dar presupun (sper) că va fi, pentru că unele dintre cărțile lui s-au tradus, iar tema pe care o tratează de data aceasta chiar ne privește pe toți. Mai exact, cum a afectat tehnologia narațiunea, iar când spune narațiune nu se referă doar la povești, la ficțiune, ci la tot ceea ce prin prisma social media numim azi narațiune.
„De la Instagram la aplicațiile de sănătate, lumea modernă nu mai permite o narațiune bogată și complexă, susține filosoful într-o polemică amuzantă, dar fermă”, așa începe recenzia de pe The Guardian. „În animația cu păpuși Anomalisa, a lui Charlie Kaufman, toată lumea arată și vorbește la fel. Parcă ar fi o scenă dintr-un film anterior scris de Kaufman, Being John Malkovich, în care Malkovich supraveghează un restaurant de la masa lui și observă că toată lumea – chelneri, comeseni, poate chiar și un câine care trece pe lângă el – are fața și vocea lui, a devenit globală”, continuă recenzia.
„Iadul păpușilor lui Kaufman nu este un basm pentru filosoful coreeano-german Byung-Chul Han, ci surprinde adevăruri ale epocii noastre saturate de informații, fixate pe telefon și cu chatGPT. Pentru Han, Homo sapiens a degenerat în phono sapiens. (…) În această nouă carte, Han descrie efectele dăunătoare ale acestei degenerări asupra povestirii. Poveștile obișnuiau să ne unească în mod comunitar în jurul focului de tabără; ne conectau la trecutul nostru și ne ajutau să ne imaginăm viitorul plin de speranță. Ecranul digital a înlocuit acest foc, transformându-ne în indivizi care își prezintă versiuni fictive ale propriei persoane, în fața unor colegi nevăzuți, adaptându-ne aspectul, viața și opiniile pentru a se potrivi normelor dominante”, mai spune autorul recenziei, care continuă cu și mai multe detalii și explicații.
Vă recomand să o citiți integral, pentru că sunt referiri la multe lucruri pe care le facem cu toții în prezent, întrucât este greu să fugim de realitate în așa hal încât să le evităm. Instagram, Netflix și altele sunt puse la stâlpul infamiei și chiar dacă nu prea avem cum să fugim de tot de ele e bine să fim conștienți de unele lucruri și poate că atunci cel puțin vom reduce din timpul pe care îl alocăm acestor substituenți tentanți ai realității imediate.
♣ Audiobook-urile sunt tot mai prezente și pe piața românească și mulți au ajuns să le prefere, pentru că pot fi ascultate aproape oriunde, reprezintă o versiune mai comodă a lecturii. Totuși, în funcție de vocile care le dau viață pentru noi, ele ajung uneori să sune mai degrabă a teatru radiofonic, lucru care ne influențează percepția lor, cel puțin percepția pe care o avem când le citim în format clasic, tipărit. Despre asta se vorbește într-un articol pe care l-am găsit pe Literary Hub.
„Pe măsură ce am devenit mai mult o ascultătoare de cărți audio de-a lungul anilor și am ajuns să apreciez narațiunea ca pe o formă de artă proprie, am început să observ ceva important: este foarte plăcut atunci când un narator îmi citește cuvintele de pe o pagină, dar nu la fel de plăcut atunci când suprainterpretează. Naratorul ideal este cineva care îmbunătățește experiența de a asculta o carte și de a te pierde în ea, mai degrabă decât de a-ți distrage atenția de la ea.
Mai simplu spus, vă rog doar să-mi citiți o poveste fără să mă distrageți. Nu am nevoie să aud o varietate de voci de la un singur narator, dacă nu este vorba de o producție cu distribuție completă. Nu orice roman trebuie să fie citit ca o dramă radiofonică. Și vă rog să nu folosiți accente prea puternice. Accentele, mai ales cele redate de un singur narator, care sunt menite să facă distincția între o varietate de etnii și identități, par la fel de învechite ca blugii skinny în anul 2024”, spune la un moment dat autoarea articolului.
„Chiar dacă cărțile audio revendică un procent din ce în ce mai mare din piața generală a cărților, resursele pe care editurile le alocă producției lor par să se fi stabilizat. Și prin resurse nu mă refer la efecte sonore sau muzică specială. Nu avem nevoie să auzim ușile trântindu-se! Mă refer mai degrabă la regie, la colaborarea cu naratorii în ceea ce privește interpretările lor pentru a realiza cea mai bună (și mai puțin intruzivă) versiune posibilă a cărții”, mai spune ea.
Iată o problemă la care eu, de exemplu, nu m-am gândit, pentru că deocamdată audiobook-urile nu m-au prins foarte tare. Dar, într-adevăr, chiar poate fi un aspect delicat: atunci când citești o carte în format tipărit îți creezi propria imagine despre personaje și locuri, cu accent pe ce se întâmplă și pe trăsăturile de caracter, nu atât de mult pe voci și pe ambient, lucru care în cartea audio poate fi inversat. Și acum chiar sunt curioasă: v-ați gândit la asta?
♣ Tot pe Literary Hub mi-a atras atenția un alt articol, în care se vorbește despre „bulletpointificarea” cărților. Nu am reușit să găsesc un echivalent românesc suficient de succint și elocvent pentru acest cuvânt, așa că va trebui să citiți articolul despre care vă spun, ca să înțelegeți mai bine despre ce este vorba.
„Este începutul unui nou an și poate că ați văzut plutind pe rețelele de socializare liste precum 52 de cărți pe care să le citești în 2024 sau 42 de cărți care îți vor schimba viața, postate de Library Mindset, un cont cu 4,6 milioane de urmăritori pe Instagram. (…) Mi se pare că există o discrepanță fundamentală între modul în care cititorii interacționează cu cărțile și modul în care interacționează comunitatea tehnologică de tip hack-your-brain. (…) Într-o lume în care miliardarii din domeniul tehnologiei domină o mare parte din cultura noastră, este îngrijorător să vedem cărțile tratate ca simple mijloace pentru îmbunătățirea personală, așa cum sunt tratate terapia cu apă rece și brățările inteligente. Unii dintre noi se bucură de ficțiune. Și de culoare. Nu spun că toate cărțile de self-help sunt rele. Întotdeauna a existat o audiență pentru cărțile scurte și rapide de auto-îmbunătățire (există un motiv pentru care există doar 7 obiceiuri, nu 70), și asta este foarte bine. Dar mă îngrijorează un fenomen mai larg pe care îl voi numi bulletpointificarea cărților și a mass-mediei.”
Am spicuit puțin din articol, ca să vă faceți o idee despre subiectul abordat. Dar acesta este doar începutul, problema nu o constituie aceste cărți în sine, ci, după cum explică autoarea articolului mai departe:
«Popularitatea serviciilor de rezumate de cărți, precum Blinkist și Shortform, este o încapsulare perfectă a ceea ce se pierde (nuanța) în bulletpointificarea cărților, în care fiecare bit de informație este servit în porții digerabile, pe care le poți încărca direct în creierul tău. O postare recentă din Blinkist, intitulată „7 clipiri pentru a înțelege conflictul dintre Israel și Hamas”, vă poate da o idee despre amploarea unei astfel de nebunii a acestor marcaje, de parcă o clipire ar fi o unitate de măsură adecvată pentru a înțelege un genocid care se petrece sub ochii lumii», spune ea, iar exemplele și explicațiile continuă, însă vă las să citiți chiar voi mai departe, pentru că este un articol care merită atenție și un pic de reflecție. Cu atât mai mult cu cât și la noi am văzut că astfel de cărți care se oferă să-ți facă un fel de rezumat al unor lucruri care, de fapt, nu pot fi înțelese pe deplin în acest fel sunt la mare căutare.
♣ Dintr-un articol de pe website-ul bookstr.com am aflat că soția actorului Bruce Willis pregătește o carte despre cum este să fii îngrijitor pentru o persoană cu demență. „În martie 2022, familia a anunțat că a fost diagnosticat mai întâi cu afazie, o tulburare de limbaj, ceea ce l-a determinat să se retragă din actorie cam în aceeași perioadă. Acum, Emma Willis plănuiește să povestească cum a fost de atunci”, se spune în articolul respectiv. Cartea nu are încă un titlu, dar se știe că va fi lansată în 2025.
„După ce în 2022 a fost diagnosticat inițial cu afazie, în februarie 2023, afecțiunea a evoluat spre demență frontotemporală (FTB), care poate provoca modificări de personalitate și comportament. FTB este o boală care poate afecta oricare dintre lobii frontali și temporali ai creierului. Din păcate, nu se cunoaște niciun leac pentru această afecțiune, însă familia lui Willis este încă în căutarea unui remediu”, se mai spune în articol. Cartea anunțată se pare că va însuma aspectele și problemele pe care le poate întâmpina o persoană nevoită să aibă în grijă un astfel de bolnav. „Cartea va fi publicată prin intermediul editurii Mariei Shriver, Open Field. Open Field a fost lansată în 2021, ca partener al Penguin Life. Imprintul intenționează să publice cărți care ajută la progresul umanității, iar cartea Emmei Willis încapsulează perfect tipul de poveste pe care dorește să o promoveze.”
Încă de la început, Emma Willis a vobit deschis despre cum este să ai în grijă o persoană cu o astfel de afecțiune și este posibil ca această carte să le permită altora „să se simtă mai puțin singuri în luptele lor și să se simtă mai confortabil cu îngrijirea celor dragi.”
♣ Totuși, o să încheiem azi într-o notă mai optimistă, cu un articol de pe The New York Times. Se pare că, cel puțin deocamdată, buchiniștii de pe malul Senei, din Paris, nu vor dispărea, urmare a unei decizii a președintelui francez Emmanuel Macron.
«Cărți cu foiță de aur și gravuri, cărți de 200 de ani legate în piele, cărți atât de rare și de prețioase, încât sunt învelite cu grijă în celofan înainte de a fi așezate într-o cutie de lemn antic așezată pe malul pietros al Senei, pentru a fi răsfoite de studenți, intelectuali, oameni influenți și turiști. Timp de secole, standurile de cărți din lemn au fost un punct de reper în inima Parisului, așa că, atunci când poliția orașului, invocând probleme de securitate, a ordonat închiderea lor în timpul Jocurilor Olimpice din această vară, a urmat o revoltă. Acum, președintele Emmanuel Macron a intervenit.
Într-o decizie care a răsunat în tot orașul în această săptămână, domnul Macron a considerat buchiniștii „un patrimoniu viu al capitalei” și a spus că pot rămâne. Ușurarea a fost evidentă, și nu numai în rândul buchiniștilor, care amenințaseră cu acțiuni în justiție și baricade în fața tarabelor lor, ci și în rândul parizienilor cultivați, romantici și intelectuali, dintre care unii au semnat un articol de opinie în apărarea librarilor, în Le Monde, în august anul trecut. Aceasta începea cu un citat din Albert Camus: „Tot ceea ce degradează cultura scurtează căile care duc la servitute.”»
Articolul continuă cu opinii pe această temă și cu un scurt istoric al buchiniștilor de pe Sena, pomenind chiar de un scurt dialog al unei vânzătoare de cărți de acolo cu președintele Macron, aflat în trecere, după ce a fost anunțat că vor fi puși să-și strângă tarabele cu cărți. Jocurile Olimpice care se vor desfășura în această vară la Paris ridică mari probleme de securitate, motiv pentru care acum buchiniștii nu sunt siguri că mai vor să fie prezenți pe malul Senei în perioada respectivă, în ciuda victoriei obținute în fața autorităților. Probabil că fiecare va decide dacă își asumă acest risc sau nu. Totuși, este un gând îmbucurător că nu vor fi forțați să plece, deoarece probabil că toți ne-am bucurat de ei la un moment dat, în vizitele noastre prin Paris. Îmi amintesc acum că și eu am cumpărat de acolo o carte despre Africa și niște desene.