Cum rubrica aceasta este intitulată Soapbox, pot să scriu despre orice. Prin definiție, este un spațiu în care un vorbitor găsește un obiect pe care să se cațere și încearcă să atragă atenția trecătorilor – fie ei și virtuali – cu ce are de spus. Un fel de agora, cu accent pe un fel de, la care eu visez de mult timp, în speranța că va da naștere unui dialog. Pentru că duc dorul dialogurilor, al dezbaterilor, care la începutul lumii online încă existau – dacă vă amintiți forumurile -, după care oamenii au început să se retragă în spații individuale – blogurile -, revenind din nou în spații publice precum Facebook, Instagram, Twitter, dar unde au loc mai mult monologuri. Se mai întâmplă și dialoguri, dar îmi pare că sunt mult mai agresive și lipsite de substanță, în comparație cu cele de pe forumuri, de exemplu.
Am făcut această introducere pentru simplul fapt că m-am imaginat vorbind singură, cățărată pe o cutie sau pe un ceva de pe un spațiu public fizic, nu virtual… și m-a făcut să zâmbesc. Pentru că încercam să-mi închipui dacă s-ar opri cineva să asculte, în cazul în care m-aș apuca să vorbesc cățărată pe un postament din Piața Universității, să zicem. Probabil că doar aș fi privită ca o zănatică. Ar fi cam ca atunci când postezi ceva pe FB și nu reacționează nimeni.
Cărțile pot schimba felul în care vezi lumea, spunea cineva, și această frază ar putea rezuma ideea monologului meu de azi. Este o idee care mi-a venit în urma unui comentariu al unei prietene, după ce am postat pe FB câteva cărți din literatura sud-coreeană și alte câteva cu impresii de călătorie în Coreea de Sud. „Da’ te-ai korenizat de tot”, îmi scria acolo prietena respectivă, aluzie la faptul că în ultimele 2-3 luni am scris mult pe FB despre cărți, filme și muzică sud-coreene. Și mi-am amintit, citind comentariul ei, că am făcut la fel în ultimii… zece ani, să zicem, cu literatura din alte părți ale lumii. Am început cu o carte, două, trei, după care m-am tot cufundat, am descoperit diverse lucruri noi și interesante și în felul acesta am ajuns să cunosc zonele acelea mai bine, fără să fi călătorit acolo. Pentru că, într-adevăr, cărțile te pot ajuta să faci asta și nu mă refer decât într-o măsură foarte mică la literatura de călătorie, ci la beletristică (nici nu știu dacă se mai folosește acest termen, îmi dau seama acum că nu l-am mai văzut de ceva vreme). Și nu doar că te ajută să cunoști lumea, ci, mai important, îți poate schimba percepția asupra ei și îți poate lărgi perspectivele.
Militantismul scriitorilor din America de Sud
Spuse așa, par niște clișee, niște texte motivaționale de pe memele care circulă pe FB. Experiența mea dovedește că sunt mai mult de atât. Și o să încerc să trec la exemple ceva mai concrete. Totul a început acum mulți ani cu literatura din America de Sud, Spania, Cuba, Mexic – în principiu, cam toată literatura de limbă spaniolă, plus cea portugheză. Nu mai știu de la ce mi s-a tras, ce anume a declanșat pasiunea mea pentru literatura din aceste părți ale lumii, știu doar că mulți ani am bântuit anticariatele din centrul Bucureștiului, plus tarabele buchiniștilor, care încă erau la Universitate, căutând orice se tradusese din literatura de limbă spaniolă. În fiecare weekend luam la pas Bucureștiul vechi și ne opream „pe la cărți”, în speranța că voi mai descoperi ceva necitit din literatura de limbă spaniolă. La un moment dat, aveam în bibliotecă vreo trei rafturi mari doar cu astfel de cărți. Într-un fel, ajunsesem să locuiesc virtual în țările respective și îmi stabilisem un fel de cartier general în Argentina, visând să ajung într-o bună zi la Buenos Aires (încă visez asta).
Așa am reușit să înțeleg oarecum faimosul realism magic, să accept că literatura sud-americană, dar și cea din Cuba și Mexic, trebuie să fie militantă, pentru că nu se poate altfel, nu și-ar îndeplini rolul, dacă n-ar fi așa… Am devenit conștientă de stilul literar de acolo, pentru că există stiluri care caracterizează anumite zone ale lumii, deși este greu să explici asta, dar cumva ajungi să o simți, să poți identifica un text literar ca venind dintr-un loc anume. Unii spun că nu există așa ceva, dar eu insist să spun am început să văd anumite caracteristici zonale, nu știu cum să le spun altfel, probabil că teoria literară a dat un nume acestui lucru. Am ajuns să înțeleg de ce oamenii de acolo văd restul lumii într-un fel anume, cum se raportează ei la restul lumii și multe altele.
Pornind de la literatură, curiozitatea mea s-a îndreptat apoi spre muzică și filme, dar și spre particularități sociale ale lumii în care luau naștere aceste manifestări artistice, pentru că totul se leagă. Nici literatura, nici muzica sau orice alt act cultural nu există într-un vid, ele sunt influențate de mediul în care prind viață. Și multă vreme m-a fascinat faptul că în ciuda problemelor sociale, politice, economice din spațiile din care venea, literatura sud-americană era foarte dinamică, jucăușă, optimistă chiar. Cum spuneam, este militantă în multe cazuri, dar un militantism căruia i se dă o formă ușor de digerat, amuzantă chiar. Mă rog, amuzantă în sensul satiric, a nu se înțelege greșit. Și asta pentru că reflectă felul de a fi al oamenilor de acolo. Și am rămas blocată literar pe continentul acela mulți ani. Ba chiar începusem să apreciez literatura din alte părți ale lumii raportându-mă la cea de acolo. În sensul că (mai) nimic nu îmi părea la fel de bun. Dacă ar trebui să fac un top al preferințelor literare de acolo, mi-ar fi greu. Totuși, mă întorc periodic la Carlos Fuentes, Roberto Bolaño, Alejo Carpentier, dacă e să numesc doar câțiva scriitori care mă ajută să-mi refac energia uneori.
Africanii sunt prin excelență foarte buni povestitori
Am reușit să mă rup de America de Sud când am descoperit Africa. Am descoperit-o în sensul că am început să-i acord mai multă atenție mai întâi ca spațiu social, iar mai apoi literar, cultural. Totul a pornit de la o cerere de prietenie pe FB venită din partea unui puști din Ghana. Am avut o ezitare înainte să accept – fără să vrem, suntem victime ale prejudecăților din societatea în care creștem, de unde și ezitarea mea. Numai că în general eu sunt o fire curioasă și am o atitudine de genul „de ce nu?”. Și am acceptat, a intrat în vorbă cu mine, am ajuns să ne împrietenim (orice poate însemna asta într-un spațiu online) și am început să-mi pun întrebări despre lumea din care venea. Din discuțiile cu el (și mai apoi și cu alții tot din Ghana, pentru că lista mea de prieteni de acolo a crescut) mi-am dat seama că nu înțeleg anumite diferențe culturale între lumile din care proveneam și am decis să aflu mai multe.
M-am îndreptat mai întâi spre cărți: beletristică, literatură de călătorie și istorie. Beletristica africană tradusă la noi nu este foarte multă, dar am completat-o cu unele cărți în engleză. Stilul lor literar este unul destul de lipsit de artificii, în schimb, africanii sunt prin excelență foarte buni povestitori. Și literatura lor este foarte puternic influențată de condițiile sociale și în special de războaiele civile. Este tot un fel de militantism și acolo, unul la fel de necesar, în fond, ca cel din America de Sud. Pentru că, așa cum spunea Mario Vargas Llosa într-un interviu: „Un écrivain a une responsabilité de citoyen. Il doit participer. La solution moralement juste n’est pas de dire: la politique est sale, alors je m’enferme parmi mes livres. Non, c’est trop cynique, trop frivole.” Aici, cred că preferatele mele mele rămân Aminatta Forna și Chimamanda Ngozi Adichie, două femei care reușesc să scrie despre lumea din care vin cu o anumită detașare, fără furie și agresivitate, ajutate de faptul că au trăit și în afara Africii, probabil. De la Aminatta am învățat un lucru esențial: nu încerca să citești o poveste africană prin ochii europeanului. Schimbă perspectiva, treci de partea cealaltă și vizualizează lucrurile de acolo. Apoi întoarce-te la locul tău. Și vei înțelege.
Dar în cazul Africii cel mai mult m-a ajutat să înțeleg această lume literatura istorică. Am început să adun multe cărți despre Africa, despre trecutul ei, despre prezent, despre „bătăliile” pe care le-a dus acest continent cu alții și cu el însuși. Am descoperit câteva cărți foarte bune pe tema Africii, cu foarte multe detalii și cu o echidistanță necesară, mai ales că nu sunt scrise de localnici, ci de oameni din alte părți, dar care au trăit mulți ani acolo. Și, pentru că aveam nevoie să restrâng puțin aria, m-am axat apoi pe Ghana, pentru că tot a fost punctul meu de plecare. După ce am citit câteva cărți despre Ghana, am reușit să fac legătura cu diverse lucruri aflate de la prietenii mei de FB de acolo, să înțeleg de ce ei (și africanii, în general) nu au aceeași obsesie pe care o avem noi pentru WW2, de exemplu, de ce nu avem aceleași repere culturale, de ce unele lucruri sunt pentru noi glume, dar pentru ei nu și multe, multe altele. Am început să văd rasismul din altă perspectivă, colonialismul nu mi s-a mai părut justificat șamd. La fel ca în cazul Americii de Sud, m-am îndreptat apoi spre muzică și am descoperit adevărate comori, spre pictura lor – pentru că m-am împrietenit cu câțiva artiști din foste colonii franceze, de exemplu -, care la început îmi părea stridentă și naivă, dar pe care, aflând mai multe despre lumea lor, am început s-o percep altfel. Încă o dată, viziunea mea despre lumea Africii s-a schimbat.
Lumea fluidă, dar tranșantă, din literatura sud-coreeană
De câteva luni, preocupările mele literare și culturale s-au îndreptat spre Asia de Est, respectiv Coreea de Sud (mai mult) și Japonia. Până recent, literatura din partea aceea a lumii nu m-a atras. Aproape deloc. Am încercat să mă apropii de câteva ori de cărțile lui Haruki Murakami, dar n-am reușit să mă conving să-mi placă. Nici Kazuo Ishiguro nu pot spune că m-a prins. Cât despre lumea de acolo, aveam o părere generală superficială, generată tot de prejudecăți, ca în alte cazuri. O lume prea automatizată, prea disciplinată pentru mine, un fel de planetă pe care nu o înțelegeam și, ca atare, nu mă atrăgea. Acum câteva luni, însă, mi-am înfrânt reținerile și am văzut câteva filme/seriale sud-coreene care mi-au trezit curiozitatea. Printre ele, inclusiv vreo două din categoria K-drama. Tot cam în perioada aceea, am devenit conștientă (cu mare întârziere, comparativ cu restul planetei :)) ) de fenomenul cultural BTS. Aceste două elemente au fost cele care m-au convins să mă îndrept spre literatura sud-coreeană, în speranța că voi înțelege mai multe despre lumea aceea.
Așa am descoperit-o pe scriitoarea Han Kang, al cărei roman Disecție va rămâne probabil pentru totdeauna într-un top zece personal. Apoi pe scriitorul Ki-ho Lee și pe alții, pe care încă îi citesc, plus niște cărți cu impresii de călătorie în Coreea de Sud și Japonia. Se pare că lumea literară a Coreei de Sud reflectă foarte fidel lumea reală. Atât prin subiecte, cât și prin stil. La fel ca în cazul Africii, este un stil lipsit de artificii, dar și de agresivitate, care în Africa încă este destul de vizibilă, inclusiv în scris. Iar lipsa de artificii a sud-coreenilor se traduce printr-un stil ușor metaforic – nu ca exprimare, ci ca efect moralizator, și prin observații de-a dreptul clinice, nu găsesc momentan un alt cuvânt mai potrivit; care acționează ca un fel de scanner al sufletelor. Este greu de explicat, la fel cum este greu de pus în cuvinte clare lumea lor. În cărțile și în filmele lor ai senzația că e o lume care îți alunecă printre degete, o lume fluidă cumva. Pare că este mereu zâmbitoare, empatică, dar nu ezită să fie tranșantă atunci când trebuie, deși face asta fără agresivitate. În cărțile lor sunt abordate probleme realiste, într-o manieră despre care ai tendința să spui că este simplistă, dar când ajungi la final te uiți în urmă și nu poți decât să zici… wow. Și îți vine s-o iei de la capăt, pentru că abia atunci îți dai seama că ai judecat greșit și ți-a scăpat ceva. Cel puțin asta e impresia mea până acum.
Încă descopăr Coreea de Sud și literatura ei. La fel și filmele și muzica. Și prin ele îi descopăr pe oamenii de acolo. Japonia mai puțin, deocamdată. Cert este că, încă o dată, curiozitatea mea a fost trezită și m-a ajutat să trec de niște prejudecăți, de niște bariere pe care mi le pusesem din cauza acelor prejudecăți. Dar o să mă opresc, deși se mai pot spune multe. Pentru că risc să vă plictisesc și pentru că am impresia că am spus foarte puține lucruri concrete, dar dacă ar fi să detaliez ar fi nevoie de mult mai mult spațiu și timp… și, cum am mai spus și cu altă ocazie, ideal ar fi un dialog.