The House That Jack Built (2018)

Ce nu reușește să facă cu filmul ăsta e să-l ridice la nivel de capodoperă, așa cum a făcut cu o parte din lucrările sale trecute. Ce însă reușește (și ca o presupunere personală, îl distrează copios), este să creeze un freamăt în jurului acestui film pe care probabil dacă nu l-ar fi făcut el, ar fi trecut destul de neobservat.

The House That Jack Built face în primul rând exact ce trebuie să facă arta: creează emoție. Odată bifată această căsuță, rămâne doar de stabilit ce facem cu emoția asta și de ce tip este. Încep însă să cred că pe LvT însă nu-l interesează această a doua parte. Poate și primul indiciu că într-un fel se regăsește în personajul principal, Jack.

Este vorba de un criminal în serie, poate schizofrenic pentru că aude tot timpul o voce, poate într-un permant dialog cu sine, unul de un umor negru splendid, ținând cont de contextul filmului. Jack este un arhitect, poate unul suprem, un dumnezeu al crimei din care face artă – în propria accepțiune, într-o încercare continuă de a găsi materialul perfect din care să-și construiască casa pe care o visează. Sau poate este o victimă, una „din naștere” așa cum se și exprimă, condus mereu de o forță exterioară către iad. Iar pentru această a doua teorie un afiș secundar inspirat din The Barque of stă mărturie. Este evidentă relația dintre film și Infernul lui , în special prin atributele pe care le primește vocea Verge, poate întru totul o reinterpretare a poemului. Dar von Trier nu se oprește doar la un remake.

Cinci capitole plus un epilog, o structură cu care suntem deja obișnuiți de la von Trier. Cinci capitole însemnând cinci crime, alegerea regizorală de a face construcția de personaj. Timp în care suntem martori la sadismul lui, la compulsivitatea maniacală, la complexul mesianic, la narcisism, mizantropie sau misoginism, la un Jack care nu se regăsește decât între două crime, perioadă precisă ca o funcție matematică explicată în film ca pentru copii, printr-un mic desen animat.

este pur și simplu minunat în acest rol care solicită totul de la un actor. Arată de la , până la toate stările pe care le-am numit mai sus, și o face atât de convingător ca și cum ai vedea practic un documentar despre un criminal în serie necunoscut. Camera este perfectă. Poate de la Rear Window nu am mai văzut un film atât de bine transpus prin ochii personajului. Iar acest lucru încurajează tumultul de emoții pe care îl simți privind filmul, pentru că te plasează în această lume în care nu vrei să fii.

E un film violent. Atât vizual, cât și psihologic, The House That Jack Built dă perspectiva unui om care nu-și ascultă vocea interioară, ghidul, și care ia decizii extreme căutând perfecțiunea, dar adâncindu-se în neputință. Un om cu un plan, dar fără repere morale. Are momente foarte bune, spectaculoase ca dialog, trăiri, expresii ale maniilor, dar are și câteva platitudini, parcă prea mari pentru ce vrea să spună, ceea îl transformă într-un exhibiționism mai degrabă decât într-o disecție.

Filmul oferă pe mai multe planuri. Îi dă spectatorului neliniștea, mânia de a nu fi de acord cu ce se întâmplă, dezgustul față de personaj. Îi oferă context artistic, îl ambalează în umor pentru a nu deveni doar expresia unei boli. Dar în același timp, îi oferă lui von Trier încă o ocazie de a se dezbrăca pe peliculă, de a se admira pe sine mai mult decât ar fi fost necesar, de a se trece în revistă, ca un mare creator care trebuie aplaudat, deși e ipocrit și spune că nu-l interesează asta câtuși de puțin. Rămân la concluzia că am văzut un film bun, peste medie, pe care însă nu cred c-o să mai vreau să-l revăd.


surse: IMDB.com, YouTube.com

Lasă un semn

comentarii

Autor articol: Traian Stanciu

Traian Stanciu
A fost partener la un butic de creație vreo 10 ani, este vice-președinte al asociației care produce Revista de Povestiri, este foarte interesat de drepturile omului, joacă de 9 ani același joc, încearcă să termine de scris o carte și este rr-it. Face cronică de film pe pagina sa de FB: https://www.facebook.com/130min/.