Jurnal| Ne afundăm în muncă, dar o iubim?

Am muncit de la 14 ani. Poate că am continuat exemplul lui taică-meu, care și-a început casa la propriu la 14 ani. Am avut modelul ăsta: să muncești ca să crești. În toate sensurile. Am părinți cărora mereu le-a fost natural să se încadreze în social prin muncă, prin a fi folositori societății și oamenilor din jur. E drept, de la maică-mea am învățat că trebuie să și fiu văzută. Deși nu-i plăcea ei să știe vecinii ce și cum face, pe unde merge, dar îi place să știe că este admirată, în schimb. Cam asta am ajuns și eu. Deși nu fac economie, ca mama, fac cu totul opusul. Am căutat o facultate unde să nu existe nici în dicționar cuvântul matematică. Disperată după oameni, am ales să fac ceea ce începusem pe la 14 ani: comunicare și jurnalism.

Am muncit apoi și din primul an de facultate, chit că statul român nu s-a sinchisit să-mi ofere mai repede cetățenia și m-a pus să aștept  – așa cum tot ce-i frumos e și greu de obținut, am așteptat și am suferit. Până să am primul cu buletinul românesc, am pendulat între joburi cu contracte de colaborare, de mecenat sau de drepturi de autor. Nimic întâmplător. Am învățat, într-o lume în care venim singuri și plecăm singuri, să știu să duc singură totul, dar să găsesc echipe faine. Nu e lapte și miere, dar nopțile albe mi-au dat curaj; tramvaiele care mergeau doar până la depou m-au încurajat, iar ușile închise m-au făcut să le deschid mai mult eu pe ale mele.

 

E adevărat, uneori mă adâncesc în muncă și nu-s neapărat un tânăr la standarde românești de împlinire materială, dar, crede-mă, celelalte sunt peste măsură de mulțumitoare.

Prefer să muncesc în zeci de proiecte și să am biroul în cafenele și festivaluri, dar să știu că nu-mi pierd capul opt ore pe un același scaun de birou. Probabil, unii nu-s făcuți să ducă-n spate banalitatea muncii. Uneori, mă dau cu capul de pereți și aș vrea să mă reîntorc la programul de PR-ist de opt ore cu una pauză, dar nimic din ecuație nu-mi dă fluturi în stomac. Dacă-n viață nu muncești cu fluturi în stomac, ce mai contează? Da, spun bine, trebuie să fii îndrăgostit de ta, iar ăsta pare a fi un noroc.

 

Probabil, așa cum mai citesc în cărțile bune, copilăria și felul nostru de a gândi din acea perioadă ne determină indiscutabil parcursul vieții. Și n-ați vrea să știți cum arătau momentele mele de creativitate, dialog și cer senin când eram acasă, duceam vaca la păscut și mă uitam cu jind în dreapta, unde se ițea Prutul, cu o Românie ce mi-o imaginam de basm.

Poftim, poveștile despre cum ne afundăm în muncă au alte povești, cu parfum de liliac și sunet de iarbă care crește.

Tu cum te îndrăgostești de ta?

Lasă un semn

comentarii

Autor articol: Corina Giurgia

Corina Giurgia
Licențiată în Jurnalism şi Ştiințe ale Comunicării, cu un masterat în Filosofie Aplicată şi Management Cultural, continua căutările în lumea oamenilor frumoși. Iubește Iaşul, cu întâmplările şi străzile pe care se plimbă încă scriitori şi poeți adevărați. Dependentă de ploaie, cu o obsesie pentru umbrele. Ambasadoare SemneBune la Iași. O găsiți și pe blogul personal: http://jurnalistacum.blogspot.ro/